4. «Există o astfel de profesie!», de Kotă Maharadze

Cred că e momentul să discutăm mai pe larg despre profesia care mi-a oferit atâtea în viață: să cutreier lumea în lung și-n lat, să cunosc o mulțime de oameni interesanți și să mă împrietenesc cu mulți dintre ei, să-mi descopăr vocația, să acumulez cunoștințe și experiență de viață. Și, deși până acum am tot vorbit despre ea în acești ani, la tv și în emisiunile radiofonice, ziare sau reviste, mi se pare oportun, aș putea spune, chiar obligatoriu, să scriu detaliat pe această temă în carte, în linii mari, trăgându-se cortina peste spectacolul vieții. Vom discuta, după cum, probabil, ați intuit, despre profesia de comentator.

Să convenim de la bun început: în primul rând, sunt, desigur, actor. Aceasta e profesia mea de bază. Nu vă ascund că nu întotdeauna am reușit să-mi fructific talentul în cadrul piesei jucate și a interpretării scenice. E o provocare complexă și lipsită de noblețe: poți fi imediat acuzat de faptul că ieși din schema de joc, îndrugi tot felul de «bazaconii» (ce cuvânt am inventat!). Până la urmă, grație providenței!, m-am atașat de profesia asta, în cabina de comentator exprimându-se cel mai bine «eul» meu, «eul» actoricesc, dacă vă place formularea.

Primele reportaje le-am făcut în 1957. Atunci au sosit la Tbilisi baschetbaliștii americani și a apărut întrebarea: cine va comenta jocul respectiv. Inegalabilul Erosi Mandjgaladze, pionerul reportajului sportiv din Gruzia, a refuzat să comenteze, întrucât era focusat pe meciurile de fotbal. El m-a propus – Kotă e și actor, e bun la microfon, îi place sportul, pe deasupra, a jucat în trecut baschet. Am ezitat să dau un răspuns imediat, venindu-mi in minte cuvintele lui Vadim Siniavski despre baschet: «Nu-mi imaginez cum se poate comenta un meci de baschet cu un ritm de joc foarte rapid». Dar, în cele din urmă, m-au convins. Debutul a fost o reușită și peste o săptămână aveam să comentez (botezul meu în calitate de comentator al sportului rege) meciul dinamoviștilor din Tbilisi în disputa cu «Zenit».

În '60 am început să transmit pentru spațiul unional. Am mers la Tașkent să fac un reportaj în Gruzia despre partida dinamoviștilor cu «Pahtakor». Mă trezesc că mă sună de la Moscova: «Siniavski e de negăsit. Vă roagă Capitala să comentați meciul». Am început să mă eschivez: cum să comentez cu accentul meu. Mi s-a răspuns: «Salvați-ne!» De atunci îi tot «salvez».

Am îndrăgit și emisiunile care nu sunt de sport. Am fost multă vreme singurul comentator de stat al televiziunii gruzine. În acei ani '60, la televiziunea republicană nu apăruseră locuri vacante și nici nu exista profesia de comentator. Eram singur și făceam reportaje despre orice: despre punerea în funcțiune a primului reactor în Gruzia și a metroului din Tbilisi, despre racordarea la rețeaua de gaze naturale, despre ridicarea primei clădiri înalte la Tbilisi; am comentat, desigur, primul meci de fotbal transmis la tv, am prezentat diverse întâlniri, discuții, emisiuni tematice și generaliste etc. În emisiunile de genul acesta, la fel ca și-n cele sportive, improvizația reprezenta arma principală. După umila mea părere, ea, și numai ea, creează efectele televiziunii: directul televizual și impresia de co-prezență. În cadrul reportajelor fotbalistice, în care comentatorul e în cabina de comentator a stadionului și se aude doar vocea lui, se simte când transmite, inspirându-se din «agenda cu notițe» sau din fițuici și când improvizează? La fel se întâmplă și cu jurnalistul-comentator care e în studiou. Uitați-vă, cât e de stresat, dacă prezintă un text memorat sau citește de pe teleprompter și ce libertate creatoare are, ce dezinvolt e, când vorbește liber.

În ceea ce mă privește, nu sunt în stare să citesc, nici măcar ce-i scris de mine. Mă blochez, mă bâlbâi, încurc desinențele, de parcă am fost prins la locul crimei sau cu minciuni. Toți cred că stau și cuget, vorbesc în gând, dar eu doar repet textul memorat. E la fel ca și cu actorul, care joacă, ajutat de sufleur. Ce momente penibile! În copilărie, mai ales, în caz de forță majoră, «intram» imediat în rol. În situații de genul acesta îl rugam pe sufleur să tacă.Să tacă până nu era evident că nu pot să joc mai departe (orice sufleur experimentat presimte când trebuie să salveze situația). Dar, să joci și să-l asculți pe sufleur, în același timp, e deja prea mult! Acesta incomodează ceva esențial – procesul de gândire, consolidarea ideii, moment vital în teatrul actual, iar în reportaje cu atât mai mult. Sufleurul și fițuica sunt niște noțiuni identice, în cazul de față.

După cum am remarcat, pe parcursul mai multor ani de televiziune am prezentat tot felul de emisiuni, din atâtea locuri. Și ele mi-au produs o mare plăcere, se pare, datorită asemănării firii mele umane cu cea actoricească. Dar, m-am consacrat și mi-am descoperit vocația doar în cadrul reportajului sportiv. Fotbalul, baschetul, atletismul, luptele libere și greco-romane, judo-ul sunt pentru mine ramurile sportive de suflet. Aici mă simt mereu ca peștele în apă! Alegerea lor însă nu întotdeauna ne aparține, așa că în anumite cazuri am fost nevoit să comentez competiții despre sporturi mai puțin cunoscute.

Continuând ideea, vă voi destăinui o întâmplare curioasă la care am fost martor ocular în cadrul Jocurilor Olimpice din '72.

În plină desfășurare a Olimpiadei Nikolai Ozerov a plecat în Canada, unde își începeau seria de jocuri memorabile hocheiștii sovietici în confruntările cu profesioniștii nord-americani. A doua zi după ce Kolea a plecat, echipa de comentatori s-a întrunit, ca de fiecare dată, la ședință. Toți au o dispoziție excelentă, cu mine în frunte. Se începe repartizarea pe discipline sportive: Eriomina – acolo, Sparre – dincolo, Semionov – acolo și Maharadze (pauză) – la box. Nu aș spune că eram un profan al acestei discipline, cunoșteam destui boxeri gruzini, mă uitam cu plăcere la disputele lor. Dar, să comentez un meci de box? Prea de tot! Cum să spui că ți-e puțin cunoscut? O întrebare ar sta pe buzele tuturor: «De ce-ați mai zburat la Jocuri, dacă nu sunteți pregătit?»

M-am dus la box. În acele vremuri un boxer renumit dorea să devină comentator. Și, de aici, cabina noastră de transmisie era mereu în centrul atenției acestuia. Se părea că am găsit cea mai bună soluție. Dar, instrucțiunile primite erau clare: acest boxer să nu fie invitat la microfon, sub nicio formă. Imaginați-vă situația creată: îl poftesc pe acel specialist afară din cabina de transmisie, căci redacția de la Moscova permite o singură voce la microfon, îi văd spatele întors și mă îngrozesc: «Dumnezeule, ce pot să fac?»

Începe transmisia. Mă emoționez, mă fâsticesc. Îi prezint pe combatanți: «În colțul din stânga se află Keskin, în cel opus - N. Motu din Congo». Ambii în șorturi albe, finlandezul evoluează în tricou albastru, africanul – în roșu. Îmi imaginez că pe ecranele alb-negre tricourile lor vor arăta la fel de întunecate. Adaug imediat că unul din pugiliști poartă numărul 352, iar celălalt – 172. Ca să fiu și mai clar, vin cu o completare: finlandezul are o dungă albă pe ghete, iar Nquoi – două. Nu mă opresc la aceste informații: un minut îl dedic prezentării șosetelor celor doi sportivi. De-abia după aceste divagații aflu și eu că există o deosebire între pugiliști care sare în ochii tuturor: unul dintre aceștia e negru…

Mergem mai departe. La una dintre dispute operatorii ne arată în tribune un spectator impozant, nu prea tânăr și care-mi era necunoscut. Camera de luat vederi îl filmează o dată, a doua oară. Ignor acest aspect și mă concentrez pe comentarea peripețiilor din ring. Dar, când îl arată și a zecea oară, răbdarea mea întrece orice limite. Spre norocul meu, cabinele erau deschise, trag cu urechea la colegii mei străini și aud pe unul dintre aceștia: «O, Smelling!» Mulțumesc, Doamne! Îl familiarizez pe spectator cu tot ce știu despre acest boxer german și despre confruntarea legendară cu bombardierul american Joe Luis. În sală își face apariția următorul invitat – Emil Zatopek. În sfârșit apare soarele și pe strada mea: pe ceh îl știu destul de bine, cu ceva ani în urmă chiar i-am luat un interviu. De-abia am început să vorbesc, că primesc de la Moscova, în căști, un sfat pe un ton nu ridicat, dar suficient de hotărât: «Despre Zatopek – niciun cuvânt!». Alergătorul de legendă a fost dintre aceia care nu s-au bucurat de «ajutorul frățesc» datdе URSS Cehoslovaciei în luna august a anului 1968.

Am fost adesea întrebat: care sunt particularitățile reportajelor mele? De ce sunt captivante și interesante pentru toate categoriile sociale, inclusiv pentru femeile casnice și pensionari? M-am gândit și, din câte se pare, am găsit răspunsuri pe măsură.

Unul dintre motive este, cred, faptul că n-am mințit niciodată sau am încercat din răsputeri să n-o fac. Vă este desigur cunoscută perioada în care trebuia să exagerezi, să incluzi, chiar și-n cadrul reportajului sportiv, elemente de ideologie. Am încercat tot felul de tertipuri să nu fac asta, apelând la tăcere, subtext, în ultimă instanță, umor.

O altă explicație plauzibilă o constituie încărcătura emoțională a reportajelor. Într-o anumită perioadă conducerea redacției de sport din «Ostankino» a început să le inoculeze comentatorilor o manieră de a relata, eu aș numi-o, pseudoacademică. Asemenea situații se întâlnesc atunci când, deși e confruntare înverșunată între combatanți, cu multe faze periculoase la ambele porți, comentatorul, aflat sub impulsul momentului, redă calm și sigur pe el peripețiile de pe terenul de joc, în stilul următor: «Din punct de vedere tactic, strategia antrenorului dă roade, aplicându-se schema de joc 4×4×2, acțiunile vârfurilor de atac provocând neplăceri…» Povești! Prostii! N-am comentat niciun meci în maniera asta. Din contra, m-am implicat emoțional de fiecare dată și am încercat să transmit suporterilor o avalanșă de emoții. Să-ți păstrezi calmul în timpul unei transmisii în direct nu e întotdeauna o calitate pentru cei din tagma noastră.

Era să uit: nu am jignit niciodată în reportajele mele, nu mi-am permis vreo răutate, nici vreo opinie tendențioasă. Supărările mele și reaua dispoziție întotdeauna le-am lăsat în spatele cabinei de comentator, dorind să fiu bine intenționat și obiectiv. Odată mă întorceam cu Sofiko din Cehoslovacia, unde participasem la retrospectiva filmelor în care ea a jucat. În același avion se afla și naționala de hochei a URSS-ului. În avion am stat alături de Viktor Tihonov, antrenorul principal al echipei. Am spart gheața, după aceea, m-a rugat să comentez și meciuri de hochei. Am început să râd și, arătând spre soție, i-am răspuns că mă pricep la jocul cu crosa și pucul precum aceasta. Victor însă mi-a dat o replică uimitoare, pentru care îi sunt recunoscător și azi: «S-ar putea ca reportajele să fie de calitate».

E momentul să mă refer la beția de cuvinte pentru care am fost învinuit de unii. Există păreri, conform cărora, un comentator de fotbal este apreciat atunci când vorbește puțin, în afară de numele sportivilor și relatarea fazelor de joc - «offside», «lovitură liberă», «aut» etc. –, nu mai spune nimic. Un punct de vedere pe aceeași linie poate fi adus în discuție. Nu întâmplător, există comentatori care transmit într-o manieră asemănătoare. Exact așa comenta meciurile cunoscutul mexican Miguel Fernandes, cel despre care am amintit, auzindu-l, în calitate de martor ocular la Mondialul din '70. Și eu am încercat să comentez de câteva ori în același registru stilistic. După ce am făcut asta, la tv au început să sune suporterii și să întrebe același lucru: ce s-a întâmplat cu Maharadze, a pățit ceva?.. Sunt de părere că un comentariu într-o manieră asemănătoare este indicat doar pentru specialiști. Nu trebuie să uităm că, pe lângă aceștia, orice meci e vizionat de un auditoriu, format din milioane de iubitori ai fotbalului, cărora nu trebuie doar să le explici «fazele de joc», să le aduci la cunoștintă statisticile existente. Așa că, fără să-ți propui asta, îți valorifici talentul de a vorbi.

În plus, comentatorii țin cont mereu de specificul auditoriului.

Există în Gruzia un orășel, Samtredia. Într-o vară am mers acolo să concertăm. Am avut spectacol, apoi banchet. Remarc doi bărbați care mă privesc insistent. Am impresia că vor să discutăm face to face – o mare onoare pentru orice gruzin. Mă duc să discut cu ei, căutându-mi cuvintele, până ajung să-i cunosc, ca să-i refuz politicos, iar ei îmi transmit: «Kotă, de ce în ultima transmisiune i-ai lăudat tottimpul pe kieveni, în timp ce pe ai noștri i-ai admonestat?» - «Nu se poate», - le răspund. «Nu ne crezi? Avem înregistrarea, putem s-o ascultăm». Am uitat imediat de banchet și de toate celelalte. Și ce credeți? În reportajul respectiv nu am adus niciun cuvânt laudativ la adresa fotbaliștilor din Kiev și nici vreun cuvânt nepotrivit pentru dinamoviștii din Tbilisi. Noile mele cunoștințe nu mai erau în stare decât să dea din mâini: «Doamne,e stigător la cer, am fost mai puțin normali în acea zi».

Chiar așa! Întotdeauna e bine de avut în vedere faptul că se uită la o transmisiune și te ascultă milioane de «ciudați», pregătiți să te execute, dacă afirmi ceva incorect sau deplasat despre echipa lor favorită.

Totuși ne expunem, cu toate riscurile, nu pentru că vrem să fim pe placul cuiva. Ci, pentru că suntem în slujba unei cauze nobile, aceasta oferindu-ne o imensă bucurie și plăcere. Și nu alergăm să ne îmbogățim peste noapte: meseria de comentator e una dintre cele mai prost plătite în breasla jurnaliștilor, deși, după implicarea afectivă, nivelul de dăruire și intensitatea emoțională, în genere, după efortul psihic și fizic al omului e activitatea cea mai grea. Aici trebuie să fim înzestrați cu diverse daruri: arta nu doar de a reacționa într-o fracțiune de secundă, ci, în special, de a reda gândurile și cuvintele, în direct.

În ultimii ani fratele nostru «a fost privat» de multe, ajungându-se la o oarecare decădere a jurnalismului. În plus, îmi vin în minte momente, în care arta de a comenta reprezenta, s-o catalogăm așa, drept o profesie «selectă». Amintiți-vă de «era lui Siniavski», în care acesta prezenta, la microfonul redacției sportive, de unul singur. Începea să se audă vocea ușor răgușită a lui Siniavski: «Atenție, atenție, vorbește Moscova!» - și moralul ți se ridica instantaneu, precum urca mercurul din termometru. Și uitam de toate: de măseaua suferindă, de cearta cu soția, de neplăcerile ivite la serviciu. Atunci se părea că nimeni nu-l va putea imita pe acest comentator inegalabil.

Cu Siniavski mi-a făcut cunoștință Erosi Mandjgaladze – primul și cel mai bun comentator gruzin. Totuși nu am reușit să-l cunosc prea bine. Uneori mă supăram, când Vadim Sviatoslavovici îi ironiza pe fotbaliști, în mod deosebit pe cei din Tbilisi. Aceasta era maniera lui de a comenta de care nu a reușit să mai scape. În rest, l-aș vedea într-o altă paletă cromatică pe Siniavski.

Odată am ajuns acasă cu întârziere, în timpul transmisiunii celui de-al doilea mitan al partidei dintre «Lokomotiv» Moscova și «Dinamo» Tbilisi. Intru în casă, deschid aparatul de radio, Siniavski – la microfon. Îl elogiază pe portarul dinamovist Vladimir Margania: «Acest băiat din Ociamcire face minuni azi între buturi. Numai sare în fața porții, ci zboară, scutindu-i pe jucătorii din Tbilisi de neplăceri inimaginabile». Vadim Sviatoslavovici, spuneți-ne odată scorul, vă implor! O fi unul în favoarea jucătorilor dinamoviști. Deodată aud vocea calmă a lui Siniavski: «Ne aflăm în ultimele minute ale meciului, scorul este 9:2 (!) în favoarea feroviarilor moscoviți».Chiar așa! Se prefigurează cea mai drastică înfrângere a dinamoviștilor din istoria lor.

După ce ne-a părăsit Vadim Siniavski a sosit epoca lui Nikolai Nikolaevici Ozerov. Era adulat și se bucura de o imensă popularitate în toată țara, fiind și cel mai în vârstă din breasla noastră, ceea ce impunea un respect deosebit.

Astăzi nu e momentul să analizăm atitudinea respingătoare a șefilor televiziunii de stat și a celor de la radio, în plus, în unele cazuri particulare, a unor discipoli pe care i-a promovat în ultimii ani de activitate. E strigător la cer, când îți amintești de acțiunile tâlhărești, provocate în camera lui din Ostankino, în următoarea zi după ce a ieșit la o binemeritată pensie, atunci fiind date jos de pe perete posterele lipite de Nikolai Nikolaevici și devenite adevărate exponate de muzeu. Acolo erau fotografiile lui de suflet, cu oameni minunați din mai multe țări: oameni de stat și politicieni, savanți și personalități culturale, sportivi, cosmonauți. Locuia în Casa Cosmonauților și se împrietenise cu ei. Spre marea mea bucurie, printre fotografii se număra și a noastră: comentam din cabina impunătorului Camp Nou (120000 de spectatori), stadionul Barcelonei.

Aș dori să vă aduc aminte de un coleg, Victor Nabutov, fost portar al lui «Dinamo» Leningrad. Vitea. Vitiok... Iată cu cine mi-aș dori să fiu prieten o veșnicie. De multe ori mergeam împreună în deplasări. În timpul liber hoinăream pe străzi necunoscute din diferite orașe. Era o plăcere să discuți cu el. Despre teatru, literatură, muzică și, desigur, despre fotbalul adevărat. Aveam despre ce vorbi. La plecare, îi plăcea să zică: «Kotășka, hai pa!».

În 1972, după Ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice, ne-am întors de la Munchen cu avionul. La Moscova am urcat în mașini diferite. Vitea a coborât primul, s-a întors și a zis îndrăgitul: «Hai pa, Kotășa!», a închis ușa mașinii și a plecat. A plecat pentru totdeauna, în floarea vârstei, înalt, chipeș, frumos. Comentatorul meu adorat a fost condus pe ultimul drum de tot Leningradul.

- Hai pa, Vitea…

Am adus de câteva ori în discuție numele pionerului reportajului sportiv din Gruzia, artistul emerit al republicii Erosi Mandjgaladze, un actor de calibrul lui Kacealov, cu o voce amintind de Șaliapin și cu o dăruire de sine apropiată de a lui Peter O'Toole. Întrunea toate calitățile strămoșilor și nu era cu nimic în urma generației tinere. Continuând tradiția lui Siniavski, era atras de reportajele radiofonice, deoarece aici putea da frâu liber temperamentului său și fanteziei. Dacă, să zicem, un fotbalist dribla unu-doi adversari, Mandjgaladze mai adăuga doi, înviorând jocul monoton și anost, tot meciul în comentariul lui fiind presărat cu fente, scheme și driblinguri extraordinare.

Umorul lui Erosi nu avea limite. Într-o intervenție, după ce a relatat cele două goluri marcate în prima repriză de fotbaliștii din Tbilisi, «a recunoscut» doar la finalul meciului, când scorul devenise egal, 2:2, că «a ascuns un gol», marcat de dinamoviști în primul mitan, pentru orice eventualitate și acum nu mai e 2:2, ci 3:2 în favoarea jucătorilor din capitala Georgiei... Odată Dinamo era condusă acasă cu un neverosimil 4:0. Colac peste pupăză, s-a acordat lovitură liberă contra gazdelor. Fundașii au format în asemenea momente de joc un «zid» viu. Iar Erosi jongla la microfon: «Morții» formează un zid «viu».

S-a jurat că la 50 de ani renunță la profesia de comentator. Zis și făcut. Nicio încercare de a-l face să se răzgândească nu a avut sorți de izbândă. În ziare au fost publicate scrisori în care a fost rugat să revină: «Erosi, întoarce-te!».Totul a fost în zadar.

…La 56 de ani ne-a părăsit minunatul Erosi. A fost dus pentru ultima oară pe scena teatrului său de suflet Rustaveli – puțini au meritat o asemenea onoare. Bulevardul Rustaveli - principala arteră de circulație din capitala Gruziei – a fost închis în totalitate. Sicriul cu osemintele artistului și comentatorului preferat a fost purtat pe brațe prin tot Tbilisi…

La jumătatea lui 2001 în Georgia a avut loc un plebiscit național despre fotbal. Oamenii au avut de ales cel mai bun portar, fundaș, mijlocaș, atacant, arbitru, cea mai bună echipă și comentatorul secolului. Am fost, desigur, fericit să constat că am fost votat cel mai bun comentator din secolul trecut, dar am anunțat organizatorii că nu voi accepta acest premiu (un fel de «Oscar» al sportului), decât dacă-i va fi acordat și lui Erosi. La început au ezitat, dar, apoi, organizatorii au găsit trofeul «de rezervă», înmânându-l unui apropiat de-al legendarului comentator și… astfel viața și-a urmat cursul firesc…

(Există o astfel de profesie, traducerea din limba rusă în limba română a unui capitol al cărții Reportaj fără microfon, de Kotă Maharadze, publicată în vol. «Orizonturi Cantemiriene», Iaşi: Vasiliana_’98, 2022, Ediția a XIX-a, P.16-22. – ISSN (-L): 2392-8530; ISBN: 978-973-116-793-0)