4. «Micii literaţi. Eseuri şi alte tipuri de texte»
SCRISORILE ADOLESCENŢILOR BĂTRÂNI
Mai ţii minte scrisorile noastre? Sper că da. Am dat peste ele, acum, la peste 67 de ani ai mei. Ştii cum se spune: şi bărbaţii plâng câteodată! Eu încerc, totuşi, să ma abţin. Oare m-ai iubit vreodată?!
«Mica mea Madonă,
În primul rând, vreau să-mi cer iertare că nu ţi-am mai scris. În armată nu am timp şi nici voie să scriu celor dragi.
În al doilea rând, vreau să-ţi mulţumesc pentru cartea de poezii eminesciene pe care mi-ai trimis-o. În fiecare seară citesc din ea, iar atunci când Luceafărul se întâlneşte printre rânduri cu Veronica, îmi aduc aminte de tine, draga mea! Pentru mine tu eşti «prototipul îngerilor din senin», doar tu eşti femeia cu «chip de înger», unica mea Veronică.
Îmi este dor de certurile noastre adolescentine, când mă enervam şi plecam, când ţipai la mine, când mă spuneai mamei şi de multe altele... Îmi e dor de tine ... de noi ... de acasă. Îmi este dor de visele noastre dintr-o «noapte înstelată».
Sper ca acest mesaj să nu te lase indiferentă.
Cu drag, Mihai».
Cât de frumos, dar de ce? De ce m-ai minţit? Ai fost atât de rece!
«Dragul meu,
Mă bucur că mi-ai scris şi, în acelaşi timp, mă bucur că ţi-a plăcut cartea.
Şi mie îmi este dor de tine, însă de certurile noastre mai puţin! A trecut un an şi jumătate de când nu ne-am văzut. M-am schimbat.
Nu mai sunt acea adolescentă inocentă şi copilăroasă. Sunt matură şi conştientizez asta. Tu, din păcate, ai rămas acelaşi copil care nu ştie să preţuiască.
P.S. Îmi pare rău, nu mă mai căuta! Adio!
Maria».
«Adio»?! Nu mai înţeleg nimic! De ce tocmai eu? Câte întrebări fără răspuns! Nu am să uit niciodată durerea pătrunzătoare! Cu lacrimi şi dor!
Te-am căutat la adresa de pe plic. Un vecin de-al tău mi-a spus că ai murit. Eu nu cred asta. De ce?! Pentru că niciun «sânt al iubirii» nu moare.
Georgiana LUPU – clasa a IX-a H («A[p]titudini», № 3 şi № 4),
(Premiul al III-lea în cadrul Concursului Naţional de creaţie artistică «Noi şi Eminescu», secţiunea: Proză)
(…)
IUBIREA – CHEIA FERICIRII
Când luna-şi lasă capu-n jos şi stelele se pierd în noapte,
Când soarele nu mai luceşte şi pleacă undeva, departe,
Simt că viaţa mea se rupe, precum aripa unui înger,
Pe care ai lăsat să ardă un sentiment zdrobit de fulger.
Tu treci prin viaţa mea rapid, lăsând doar urmele de foc,
Urme ce-n inimă şi suflet fără ezitare îşi fac loc.
Un loc ce nu e destinat celor ce nu ştiu să iubească,
Un loc ce este hărăzit celor ce ştiu să preţuiască.
Iar timpul trece şi cei ce n-au iubit cu adevărat
Se simt pe veci umbriţi de-acest păcat.
Păcat ce n-are-n lume iertare de
Căci El a zis: „- Iubeşte!”, dacă doreşti s-atingi al fericirii apogeu.
Cătălina BARARI - clasa a X-a A («Însemn», № 3)
(…)
Arta basarabeană contemporană (literatura, muzica, cinematografia)
Abstract
The contemporary art in Basarabia (The Republic of Moldavia) is an important part of the Romanian culture. The article below suggests three different perspectives on Basarabia: literature (poetry, fiction and drama), classical music and cinematography (acting and film production), focusing examples and persuasion.
To conclude with, Grigore Vieru, Ion Druţă, Maria Bieşu, Gheorghe Urschi, Emil Loteanu are some of the few artists who managed to elevate the contemporary art in Basarabia over its natural or unnatural boundaries, making it universal
«Nu aștept să vină timpul meu, ci Țara mea»
(Gr. Vieru)
Arta basarabeană contemporană reprezintă o parte importantă a culturii române. În articolul de mai jos vă propunem o imagine a Basarabiei din triplă perspectivă: literatura (lirica, proza şi dramaturgia), muzica (clasică) şi cinematografia (actoria şi regia), accentul căzând pe exemplificare şi, sperăm, persuasiune.
I. GRIGORE VIERU - POETUL BASARABEAN NEPERECHE
«Cea mai veche carte din lume este o mamă, cea mai frumoasă carte din lume este o mamă»
(Gr. Vieru)
Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererâta din fostul judeţ Hotin, pe teritoriul actual al Republicii Moldova, în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru, născută Didic. A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat şcoala medie din orăşelul Lipcani.
Textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) au avut un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a basarabenilor.
În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunând în jurul său pe cei mai populari interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un turneu în Moldova de peste Prut.
În 1990, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, în 1991 devine membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română îl propune pentru premiul Nobel pentru Pace. În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române.
La împlinirea vârstei de 60 de ani, în 1995, Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În 1996 este decorat cu Ordinul Republicii.
La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie, în apropiere de Chişinău. La 48 de ore după accident, inima lui Grigore Vieru a încetat să mai bată.
Opera lui Gr. Vieru cuprinde:
▪Alarma (versuri pentru copii) – 1957;
▪ Muzicuţe (versuri pentru copii) – 1958;
▪ Făt-Frumos curcubeul şi Bună ziua, fulgilor! – 1961;
▪ Mulţumim pentru pace (versuri)şi Făguraşi (versuri, povestiri şi cântece) – 1963;
▪ Poemul Legământ, publicat în revista «Nistru» şi dedicat poetului nepereche Mihai Eminescu: «Ştiu: cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare, / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii Sale» - 1964;
▪ Versuri pentru cititorii de toate vârstele, prefațate de I. Druţă – 1965;
▪ Poezii de seama voastră – 1967;
▪ Bărbaţii Moldovei – 1967;
▪ Duminica cuvintelor – 1969;
▪ Abecedarul – 1970;
▪ Trei iezi -1970;
▪ Aproape (versuri) – 1974;
▪ Mama (editura «Lumina» — carte pentru cei mici, ilustrată de Igor Vieru) – 1975;
▪ Un verde ne vede! — 1976 - volum pentru care poetului i se decernează Premiul de Stat al Republicii Moldova (1978);
▪ Rădăcina de foc (editura «Univers», Bucureşti, 1988);
▪ Izvorul şi clipa, Bucureşti, 1991;
▪ Hristos n-are nici o vină, Bucureşti, 1991;
▪ Metafore albastre (editura «Narodna cultura», Sofia, 1991);
▪ Albinuţa, Chişinău, reeditată la Bucureşti în 1994;
▪ Rugăciune pentru mama, Craiova, 1994.
Mama! Primul nostru cuvânt! Orice copil, orice fiu vede în mama lui o fiinţă măreaţă, fără de păcat, puternică precum o stâncă în marea învolburată şi, totuşi, în acelaşi timp, o fire blândă, o zână, ce a coborât din tărâmul basmelor pentru a fi alături de noi.
Mama este marele simbol şi marea lui temă, la Gr. Vieru acest cuvânt înălţător exprimând maternitatea. Celelalte motive şi teme literare sunt: copilăria, iubirea, cântecul, pământul, patria, fiind strâns legate între ele.
Făptura mamei are pentru Vieru o proiecţie cosmică:
«Uşoară maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ.»
Mama trăieşte între cer şi pământ, adică mereu în mintea lui. Mama este simbolul adăpostului, dragostei şi hranei care pe parcursul vieţii poetului îl însoţesc.
În Ziua Duminicii Mari, poetul pune o piatră funerară comună (pentru mama şi pentru el) pe mormântul mamei, cu următoarele epitafuri: «Pierzând pe mama, îţi rămâne Patria, dar nu mai eşti copil», iar pentru sine: «Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi». Sensul epitafului său poetul l-a explicat în felul următor rudelor, elevilor şi consătenilor adunaţi în cimitir: «A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?!»
Grigore Vieru a fost un om modest care şi-a iubit limba, ţara, mama, neamul, a dorit să fie liber. El este o legendă. S-a zbătut ca noi basarabenii să avem scrisul latin. A fost dornic să facă lucruri măreţe. Din păcate, acest patriot nu şi-a văzut visul împlinit, de a scoate hotarele dintre Basarabia şi România. După moartea lui speranţa noastră de a fi împreună cu România nu a murit, pentru că el mereu va fi alături de noi şi în inimile noastre prin versurile lui pline de speranţă.
II. ION DRUŢĂ – PROZATORUL ŞI DRAMATURGUL MOLDOVEAN AL ZILELOR NOASTRE
«Cu Druţă am ieşit în lume»
(M. Cimpoi)
În literatura română, dacă Mihai Eminescu e «un luceafăr», Vasile Alecsandri e «o mare horă a unirii», în timp ce Ion Druţă e o «binefacere cerească».
Născut la 3 septembrie 1928, în satul Horodiştea-Soroca din Republica Moldova, a moştenit elementele arhaice româneşti pe linie paternă, fiind fiul unui pictor de biserici, şi elementele slave de la mama, aceasta fiind o ucraineancă evlavioasă, iar creştinismul ortodox, de cultură slavă, a lăsat puternice urme în spiritualitatea profundă a scriitorului.
Modest cum îi este firea, vine în literatura basarabeană cu o culegere de schiţe şi nuvele La noi în sat (1953), apoi Horodiştea (1975), povestiri inspirate din viaţa satului.
Ion Druţă e un scriitor al ideilor, nedespărţit de veșmântul lor artistic. La el ideea de frumos răzbate prin toate obstacolele anilor.
Se va remarca la început prin romanul Balade din câmpie (1963), operă ce tratează esenţele şi tradiţiile acestui neam de plugari din frumosul «plai mioritic». Va continua tematica acestui roman, în lucrarea Povara bunătăţii noastre (1968).
În romanul Clopotniţa (1972), alunecarea din real în mitic şi simbolic, susţinută cu umor de Ion Druţă, face din scriitor un povestitor plin de farmec, dar şi un autor al unor mize existentiale profunde.
A scris multe despre acest neam şi pentru acest neam, romanele Frunze dedor (1957), Biserica Albă (1983) farmecă prin personaje frumoase, pure sufleteşte, ţinând la neamul, la limba ţării lor, valorificând prin existenţa lor categoriile general umane ale Adevărului, Binelui, Frumosului.
Lucrările aduc acea alchimie specifică autorului între dulceaţa armoniei sacrului şi veninul unei prăbuşiri de proporţii etnice, care dau un suflu de modernitate prozei scriitorului.
Ion Druţă şi-a făcut debutul în literatura destinată reprezentării scenice cu drama Casa mare (1962). Personajul principal, Vasiluţa, stabileşte legătura spirituală între cer şi pământ. În acest sens casa mare simbolizează acel colţişor al sufletului, în care omul păstrează tot ce are mai curat şi mai nobil. Au urmat alte opere dramatice în care scriitorul a abordat o poetică întemeiată pe simboluri sugestive şi axată pe motive sacre: Doina (1968), Păsările tinereţii noastre (1971), Sfântasfintelor (1974).
Orice popor păstrează pentru zile mari sau pentru zile negre câte un cântec care face să tresară inima întregului neam. Sufletul moldoveanului răspunde de fiecare dată, cînd îl cheamă Doina.
Păsările tinereţii noastre reprezintă o dramă de o complexitate etică avansată. Personajele principale sunt Pavel Rusu, cel care s-a aflat toată viaţa în mijlocul evenimentelor, şi mătuşa Ruţa, o păstrătoare a memoriei, a credinţei, a frumuseţii nealterate a satului, cu cocostârci, cu izvoare tămăduitoare, cu oameni care nu uită de cele sfinte.
Sfânta sfintelor este o altă operă dramatică, având trei personaje principale: Călin Ababii, Mihai Gruia şi Maria pe care primii doi au iubit-o şi continuă să o iubească, fiecare în felul său.
Prin pledoaria pentru valorile umane supreme, prin personaje interesante, prin replici pline de sensuri profunde, prin simboluri sugestive şi printr-un zbor al fanteziei, dramele lui Ion Druţă contribuie la devoltarea literaturii româneşti din Republica Moldova.
Ion Druţă este scriitorul care prin condeiul său a reuşit să înalţe o coloană infinită în spiritul basarabenilor, să le trezească conştiinţa bunătăţii de neam, să-i reîntoarcă la tradiţii, să-i facă să preţuiască plaiul, graiul, datinile, obiceiurile. Nu locuieşte în ţara natală, dar scrie despre moldoveni şi pentru moldoveni. E asemeni florii de cameră adusă de peste nouă mări şi ţări, dar care simte ploaia din ţara de unde a venit şi picură lacrimi cristaline de dor peste ţărâna înnegrită a ţării unde locuieşte. Durerile acestui neam sunt şi durerile lui, bucuriile acestui neam sunt şi bucuriile lui. Aşa este şi aşa va fi, cât timp acest om dăruit basarabenilor de Dumnezeu va mai exista printre noi.
Ion Druţă îşi creşte copacul său atât de bine şi echilibrat, încât niciodată nu plăteşte tribut modei sau conjuncturii literare. Fără teme şi subiecte senzaţionale, fără exerciţii frapante şi alambicate ca formă, proza şi dramaturgia lui Ion Druţă, prin talent şi trudă s-au impus în Republica Moldova şi dincolo de hotarele ei.
III. MARIA BIEŞU – PRIMADONA MUZICII BASARABENE DE OPERĂ
«Înmiresmat e cerul lumii
Pe numele tău.
Maria...»
(Gr. Vieru)
Maria Bieşu, cântăreaţa basarabeană de operă şi balet, cucereşte cele mai mari scene ale lumii, fiind una dintre cele mai impunătoare voci din secolul XX. De la părinţi, oameni simpli în ale artei muzicale, ea a moştenit, pe lângă deschiderea pentru cântec şi o tenacitate de invidiat, un fel de încăpăţânare, dar, mai ales, dragostea de muncă, responsabilitatea, precum şi credinţa în idealurile creştine.
La început, Maria Bieşu, o fată modestă, care a primit pe gratis lecţii de canto, ascultând păsările, a fost nevoită să treacă prin emoţiile provocate de nedumeririle amare ale părinţilor («artistă... ce fel de specialitate este asta?»), să încerce dureroase despărţiri de mediul rural. A dus o viaţă grea, având probleme de sănătate şi unică sursă de existenţă o bursă modestă.
Intră la Conservatorul de Stat din Chişinău şi fascinează prin muzicalitatea ei înnăscută. Destinul i-a hărăzit din abundenţă evenimente şi întâmplări imprevizibile. Paradoxurile şi miturile au creat aureola individualităţii Mariei.
Primul mit despre această voce divină este cel al «Cenuşăresei», care a îndrăgit muzica, luându-şi apoi zborul, parcurgând fulgerător o cale stelară ameţitoare spre culmile Olimpului artistic al Operei.
Activitatea artistică o începe ca solistă a Orchestrei de muzică populară Fluieraşa Filarmonicii de Stat din Moldova, alături de celebrii Tamara Ciobanu şi Serghei Lunchevici, interpretând mai mult cântece populare. Însă, după scurt timp, cântăreaţa are convingerea că locul ei este pe scena Operei.
Debutul solistei în spectacolul Tosca de compozitorul G. Puccini, din 1962, a făcut furori. Maria Bieşu a fost recunoscută ca primadonă a Operei din capitala Republicii Moldova.
Paradoxale au fost specializarea de la teatrul La Scala din Milano, unde Antonio Guiringuelli, directorul general al instituţiei, a declarat că această tânără n-are nevoie de niciun fel de lecţii, şi popularitatea ei, survenită dupa Concursul Internaţional «Madame Butterfly» de G. Puccini, pentru titlul de «Cea mai bună Cio-Cio-san», în 1967, la Tokio.
În 1973, fiind membră a juriului la concursul din Japonia pe care-l câştigase cu şase ani în urmă, face cunoştinţă cu idolul său, Maria Callas. Din acest moment Maria Bieşu a început să fie invitată pe scenele teatrale din întreaga lume.
În rolul Adriennei Lecouvreur de F. Cilea, în care a marcat douăzeci şi cinci de ani de activitate, este o purtătoare de sentimente sincere şi trăiri autentice care i-au permis interpretei să-şi dezvăluie virtuţile sale de soprană dramatică şi actriţă fermecătoare.
La premiera operei Alexandru Lăpuşneanu de Gh. Mustea, în 1987, unde a jucat în rolul Ruxandei, criticii au spus că interpreta «a marcat o performanţă a marelui ei talent».
A jucat în multe alte roluri: Tatiana din Evgheni Oneghin (Ceaikovski) în 1963; Aida (Verdi) în 1966; Desdemona din Othello (Verdi) în 1967; Norma (Bellini) în 1975; Don Carlos (Verdi) în rolul Elizabetha, 1985; Bal mascat (Verdi) în rolul Ameliei, 1989; Nabucco (Verdi) în rolul Abigaille, 1995.
Calea pe care a parcurs-o Maria noastră, de la salcâmul cu flori îmbătătoare din poarta casei părinteşti, până la poalele muntelui Fuji Yama de pe piscurile căruia, simbolic vorbind, a cucerit lumea, a fost una fără egal, prin destinul său. A vrăjit publicul din toată lumea, dar nu s-a lăsat ademenită de scenele mari, pentru că, zicea ea: «Unde aş găsi în altă parte a lumii un petec de pământ pe care să mă simt atât de acasă, atât de la locul meu?... cum să părăsesc teatrul care m-a crescut şi mi-a dat aripi să zbor?». Soprana basarabeană a rămas acasă, alături de colegii săi, precum Mihail Munteanu sau Vladimir Dragoş, şi a contribuit enorm la ridicarea Teatrului de Operă şi Balet din Republica Moldova, visând ca pe aceste meleaguri mioritice să se adune cântăreţi de operă din toată lumea.
În 1990, la Chişinău, a fost inaugurat Primul Festival Internaţional al starurilor de operă şi balet, intitulat Invită Maria Bieşu şi ajuns la cea de-a 19 ediţie, remarcându-se prin diversitate. Sfidând timpul, acest eveniment de mare importanţă artistică s-a trasformat într-o adevărată sărbătoare a muzicii, a teatrului, a sufletului.
Astăzi Festivalul Internaţional Invită Maria Bieşu a devenit unul dintre principalele simboluri ale culturii din Republica Moldova, iar Chişinăul - una dintre capitalele muzicii de operă din Europa.
IV. FESTIVALUL INVITĂ MARIA BIEŞU
«Muzica egalează zborul. Poate când omului i s-au tăiat aripile, i-a fost dată muzica?!»
(M. Bieşu)
Festivalul MarieiBieşu şi al Teatrului Naţional de Operă şi Balet ne demonstrează în fiecare ediţie că personalitatea Mariei Bieşu este un punct de atracţie suficient de puternic pentru a declanşa un evenimet de proporţii internaţionale. Tot ce se întâmplă minunat în cadrul Festivalului Internaţional al Vedetelor de Operă şi Balet este, întâi de toate, meritul Mariei Bieşu.
Din 1990 şi până în prezent au avut loc 19 ediţii de mare amploare, 19 toamne care au strâns săli arhipline, aplauze furtunoase şi lacrimi de bucurie din rândul spectatorilor care au mişcat-o pe marea Marie a scenei noastre lirice mai mult decît oricare alte evenimente. Au fost toamne în care Chişinăul a găzduit şi a ascultat celebrităţi ale teatrului liric din toate colţurile lumii. Era firesc ca fiecare ediţie să fie marcată de prezenţa unei voci ieşite din comun sau de scenografia excepţională a spectacolelor.
Întâlnirea marilor cântăreţi la festivaluri şi concursuri mai însemnă şi o cunoaştere, o aprofundare, o redescoperire a operei - acest gen muzical care a fost descoperit acum mai bine de patru secole şi care s-a menţinut la o înălţime inegalabilă pînă azi, chiar dacă se spune că: «Muzica ar fi într-un etern conflict cu Timpul», muzica rămâne eternă şi invincibilă. La acest festival artiştii de pe tot globul pământesc vin cu plăcere deoarece este un forum muzical fără vreun scop comercial, cu o esenţă pur spirituală, menit să le ofere tuturor melomanilor posibilitatea de a trăi clipe rare în muzică şi de a participa la o sărbătoare de înălţare şi purificare a fiinţei.
Festivalul Invită Maria Bieşu este un examen, o testare a valorilor care au ieşit sau sunt pe pista de decolare spre marea scenă a Operei şi Baletului. Iar pentru îndrăgostiţii de aceste genuri de artă sărbătoarea muzicală din toamnă este o posibilitate unică de a admira vedete ale scenei acasă.
Despre Festivalul InvităMariaBieşu s-a vorbit şi s-a scris mult, fiind apreciat în lumea mare a muzicii, atât graţie celebrităţilor care au participat la toate ediţiile, cât şi datorită mesagerilor care au scos cultura muzicală basarabeană în lume - trupa Teatrului Naţional de Operă şi Balet şi, bineînţeles, cea care va rămâne irepetabilă - Maria Bieşu, sufletul Festivalului. Astăzi nu ne putem imagina opera universală fără Enrico Caruso, Beniamino Gigli, Maria Callas. Dar şi fără Maria Bieşu!
Mă simt un om împlinit întrucât am avut norocul să fiu ascultată de Maria Bieşu la Sala cu Orgă din Chişinău cînd făceam parte din corul «Buna Vestire». A fost o trăire care nu poate fi descrisă în cuvinte, a fost unul din momentele care te face să înţelegi că merită sălupţi în viaţă. Doar o asemenea sărbătoare de suflet ne convinge – a câta oară? – că Muzica nu cunoaştespaţii – ea aparţine universului etern!
V. GHEORGHE URSCHI – REGELE UMORULUI MOLDOVEAN
Lasă ţara să râdă !!!
(Gh. Urschi)
Gheorghe Urschi este considerat regele umorului din Republica Moldova. Actor, regizor, scenarist, textier, renumitul comic basarabean întruneşte o multitudine de talente, fiind genul de om care încântă prin profunzimea trăirilor personale. Nu întâmplător, umoristul ce «sare de pe fix» se numără printre cei mai populari 50 de actori ai Basarabiei.
Artistul moldovean s-a născut la 18 ianuarie 1948 în satul Cotiujanii Mari din raionul Şoldăneşti. După admiterea în ansamblul «Joc» şi-a dat seama de sincretismul artelor: actoria înseamnă şi muzică, şi coregrafie, şi arta plastică, şi forţa cuvântului. A urmat cursuri de actorie la Şcoala de teatru «Boris Şciukin» din Moscova (1965-1969), după absolvire fiind angajat ca actor la Teatrul «Luceafărul» din Chişinău.
Cariera lui a început cu paşi mărunţi: a debutat în ziarul «Tinerimea Moldovei» cu o întâmplare umoristică, a urmat revista «Chipăruş», în care a publicat primele scenete, pentru ca mai târziu să scrie prima piesă, Mezinul (1979).
De-a lungul celor 40 de ani de activitate a scris cărţi: Dealul fetelor, Insula adolescenţei, Băiatul cu chitara, Cazuri şi necazuri, Eu sar de pe fix şi piese de treatru: Vom trăi şi vom vedea, Testamentul, Testamentul-2, Pe linie moartă, Doi cocri, două viori, Şi iar, Chiriţa, Nu mă întreba. A realizat numeroase emisiuni şi concerte, a regizat zeci de spectacole cu care a colindat satele Moldovei şi a jucat în două filme artistice: Cine arvoneşte acela plăteşte (1989) şi Văleu, văleu, nu turna! (1991).
Văleu, văleu, nu turna!este o comedie savuroasă, fiind realizată de către studioul cinematrogafic «Telefilm Chişinău». Acţiunea filmului se remarcă prin simplitate: este luată în derâdere hotărârea partidului comunist de a lupta cu alcoolismul. De asemenea, este reprezentată viaţa de la ţară din perioada comunistă. În această ecranizare cu un mesaj accesibil tuturor moldovenilor întâlnim actori îndrăgiţi, precum: Gheorghe Urschi, Vasile Tăbârţă, Margareta Nazarchevici, Gheorghe Pârlea, Tatiana Băcescu, Vitalie Rusu.
Gheorghe Urschi este moldoveanul care ştie sa făcă haz de necaz. Sunt o persoană fericită întrucât trăiesc în aceeaşi epocă cu acest om talentat. Am avut ocazia să fiu printre spectatori şi telespectatori la unele dintre spectacolele maestrului Urschi, şi chiar să-l am oaspete în sat. Regele umorului basarabean este un model pentru mine, fiecare problemă întâmpinată cu un zâmbet mi se pare mult mai uşoară, soluţia descoperind-o datorită inegalabilului Gheorghe Urschi.
VI. EMIL LOTEANU – REGIZORUL ŞI SCENARISTUL BASARABEAN, FORMAT PE AMBELE MALURI ALE PRUTULUI
“Zobar: - Îi voi cădea în genunchi, cum a vrut ea, să vadă toţi cum Zobar a fost subjugat de frumuseţea ei!”
(Şatra)
Emil Loteanu s-a născut în satul Clocuşna, raionul Ocniţa (6.11.1936). A absolvit Liceul «Sfântul Sava» din Bucureşti unde a publicat primele sale versuri. Tot aici a descoperit lumea cinematografiei. Au urmat studiile superioare de actorie şi regie de la Moscova (cea care «nu crede în lacrimi»), reuşind apoi să cucerească o lume întreagă.
A scris versuri, a fost un regizor talentat care trăia fiecare film. Fără el n-ar fi existat puţinele stele ale cinematografiei moldoveneşti, fiind autorul a peste douăzeci de filme, în calitate de regizor şi scenarist.
Fratele său, Marcel Loteanu, afirma: «În viata noastră, filmul a fost o predestinare... Însă, dintre noi doi, numai el a avut geniu».
Prima sa peliculă din 1968 a fost filmul Aşteptaţi-ne în zori, care a avut un subiect politic. Este inspirat din rebeliunea de la Tatarbunar. E primul care nu s-a temut să pună acest caz real în circuitul istoriei adevărate. Un alt moment care nu se întâlneşte în alte filme este legat de chipul ostaşului român văzut de un regizor basarabean, care făcea parte dintr-un imperiu comunist, în această ecranizare soldatul din România apărând cu factura lui patriarhală, cu cruzime şi cu umanism.
Debutul din 1966, cu filmul Poienile roşii, a confirmat maniera artistică aparte a noului regizor: o percepere romantică a lumii şi o atmosferă încărcată de emoţie a filmelor sale.
A continuat cu Lăutarii, în 1973, poem cinematografic în care este descrisă într-un mod pitoresc soarta muzicanţilor populari.
În filmul Şatra (1975), realizat după o nuvelă aparţinând lui Maxim Gorki, se disting două mari teme: libertatea şi iubirea, prima rămânând cea mai importantă. Nu întâmplător, ţiganii din film, avându-i în centrul acţiunii pe Zobar şi Rada, sunt un simbol al libertăţii absolute.
Marele regizor basarabean i-a dedicat lui Mihai Eminescu un film artistic: Luceafărul (1986), avand ca pretext muzica lui Eugen Doga. E prima şi, deocamdată, singura ecranizare a unui român-basarabean despre viaţa şi creaţia poetului nostru naţional.
Gingaşa şi tandra mea fiară, e o producţie «Mosfilm». Filmul, inspirat din opera lui A.P. Cehov, conţine un vals celebru ce însoţeşte cea mai frumoasă scenă de dragoste din cinematografia rusă şi sovietică.
Emil Loteanu a realizat şi filme documentare: Svetlana Toma; Grigore Grigoriu; Eugen Doga.
Unele capodopere au fost premiate la cele mai mari festivaluri. Spre exemplificare, Lăutarii şi Şatra au obţinut premii în cadrul Festivalului de film de la San Sebastian.
A primit titlul de «Maestru Emerit al Artei» din Moldova, iar în anul 2001 i-a fost decernat la Ateneul din Bucureşti «Premiul pentru excelenţă în arta regizorală».
E. Loteanu a fost omul contradicţiilor: pe de o parte, un om foarte bun şi sociabil în relaţiile cu prietenii, pe de alta parte, un regizor de o duritate nemaîntâlnită.
Regizorul şi scenaristul basarabean Emil Loteanu a excelat în cinematografie, uimind prin cunoaşterea profundă a firii omeneşti.
Concluzionând, Grigore Vieru, Ion Druţă, Maria Bieşu, Gheorghe Urschi, Emil Loteanu sunt câteva exemple de artişti care au ridicat arta basarabeană contemporană dincolo de graniţele ei, fireşti sau mai puţin fireşti, conferindu-i universalitate.
Bibliografie
1. A. Păunescu. Vieru a trecut prin moarte// Flacăra lui Adrian Păunescu. № 7 / 1.02.2008.
2. M. Bieşu, Scena, Opera – Dragostea mea, Chişinău: Ed. Cartea Moldovei, 2005.
3. M. Cimpoi, Creaţia lui Ion Druţă în şcoală, Chişinău: Lumina, 1986.
4. M. Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Ediţia a II-a, Galaţi: Porto-Franco, 1997.
5. M. Cimpoi, Panorama literaturii române din Republica Moldova // Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări, Tipografia Centrală, Chişinău, 1998.
6. M. Cimpoi, Grigore Vieru, poetul arhetipurilor, Iaşi: Princeps Edit, 2009.
7. M. Cimpoi, Lumea ca o carte, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2004.
8. I. Ciocan, Colosul cu picioare de lut (reflecţii despre proza lui Ion Druţă după o relectură) // Contrafort, 2003, № 3-4.
9. I. Druţă, Păsările tinereţii noastre: Piese, Chişinău: Cartea Moldovei, 2007.
10. DVD-uri cu filmele regizate de Emil Loteanu.
11. T. Ţopa. Condamnaţi la zbucium. Chişinău: Ed. Universul, 2003.
12.T. Ţopa. Voievozii inspiraţiei. Chişinău, 2007.
13. Gh. Urschi, Eu sar de pe fix, Chişinău: Vatra, 1995.
14. Gr. Vieru. Taina care mă apără. Iaşi, Ed. Princeps Edit, 2008.
15. www.google.md
Cristina Băitoi, clasa a XI-a B
Iuliana Vâlcu, clasa a XI-a B
(«A(p)titudini», № 3, 2011)
(Premiul al III-lea în cadrul Concursului Şcolar Interdisciplinar de articole ştiinţifice «Urmaşii Principelui Cantemir», secţiunea: Glife şi hieroglife, 2011)
(…)
- INTRODUCERE
«Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată».
(Al. Mateevici, Limba noastră)
«Micii literaţi. Eseuri şi alte tipuri de texte» reprezintă rezultatul talentului şi interesului elevilor de la C.T. «Ioan C. Ştefănеscu» - Iaşi pentru creaţia literară. Formele de manifestare pe care le-am remarcat la limba şi literatura română sunt multiple: eseuri, texte argumentative, articole ştiinţifice, recenzii (de carte sau de film), critică literară, paralele şi scrisori, scenete, poezii, traduceri.
Lucrarea este structurată pe arii tematice (Adolescenţa. Familia. Personalităţi, exemple, modele. Iubirea. Sărbătorile. Anii de liceu. Anotimpurile. Sportul. Cultura. Literatura şi alte arte. Gramatică contrastivă. Alte teme), respectând programa şcolară IX-XII şi reflectând preocupările actuale ale celor mai originali elevi de la clasele de liceu unde am predat sau predau. De remarcat în textele de mai jos iubirea nu numai ca temă, ci şi ca sentiment predominant.
Materialele de faţă, cu mici excepţii, au recunoaştere literară şi, în câteva cazuri, chiar ştiinţifică, fiind publicate, pe parcursul ultimilor ani de liceu, în una din revistele noastre, specializate, generaliste sau tematice, precum: «Însemn» (№ 1, № 2, № 3), «Aripi de lumină» (№ 1, № 2), «Ani de liceu» (2007, 2008, 2011, 2012) şi «A[p]titudini» (№ 2, № 3, № 4) sau în culegerile cu caracter ştiinţific «D. Cantemir şi vocaţia europeană a gândirii româneşti» din mai multe ediţii. De asemenea, unii elevi au redactat diverse tipuri de texte, pregătindu-se astfel pentru faza judeţeană a olimpiadei de specialitate sau pentru concursul naţional de proză şi lirică «Noi şi Eminescu» ori concursul ştiinţific interdisciplinar «Urmaşii Principelui Cаntemir», câştigând nu numai premii, ci, mai ales, experienţă în ştiinţa şi arta scrisului.
Mulţumiri profesorilor, studentei şi elevilor cu care am colaborat: director prof. Voinea Liana-Dolores director adjunct prof. Brătoi Elena, prof. Erdic Irina, prof. Mitrea Letiţia, prof. Campagnola Silvia (asistent Comenius din Italia), prof. Damean Vlad, prof. Vrabie Elena, prof. Ignăţel Constantin, prof. Tănase Irina, prof. Grigoraş Carmen, prof. Zaharia Paul, prof. Zaharia Simona, prof. Gheorghiu Corina, prof. drd. Ţebrean Petronela, studentă Voinea Alina Ioana, liceenii de la clasele: a IX-a D, a IX-a H, a X-a A, a X-a B, a XI-a A SCAN, a XI-a B şi din anii anteriori. Printre viitorii literaţi sau specialişti în domeniul tehnic anticipez câteva nume din «artileria mea grea»: Lupu Georgiana, Leonte Larisa, Barari Cătălina, Chirilă Francisca, Băitoi Cristina, Vîlcu Iuliana. Lista rămâne deschisă...
Aşadar, textele de faţă ne impresionează prin diversitate tematică, creativitate, expresivitate şi spontaneitate. Convingeţi-vă în paginile următoare.
Lectură plăcută!
(Micii literaţi. Eseuri şi alte tipuri de texte, Iaşi: C.T. «I.C. Ştefănescu», 2012. – 137p. – ISBN: 978-973-0-12711-9)