II. Cărți și prefețe

https://www.euroinst.ro/titlu.php?id=1846

1. «Corifeii reportajului sportiv din spațiul ex-sovietic. Eul artistic și eul actoricesc în cadrul transmisiunilor fotbalistice»

Comentatorii sportului rege din perioada sovietică

I. Vadim Sviatoslavovici Siniavski – comentatorul balonului rotund, înzestrat cu darul artisticității

«La minge se află aripa stângă Bobriov! Trebuie şă şuteze! Bobior! Şut! Mingea a trecut la câţiva centimetri de bara laterală!...»

(V.S. Siniavski, «Radioul Unional», Meci amical, «Chelsea» Londra – «Dinamo» Moscova, 3-3, 1945)

«Dragi prieteni, ce pot să vă spun în finalul transmisiei? 3-3! Remiză! Este prima noastră confruntare cu o formaţie profesionistă din Anglia, cu cei mai buni fotbalişti din lume!»

(V.S. Siniavski, «Radioul Unional», Meci amical, «Chelsea» Londra – «Dinamo» Moscova, 3-3, 1945)

«Dar, în poarta noastră se află Iaşin!… Iaşin reuşeşte, printr-un plonjon acrobatic, să trimită în corner!»

(V.S. Siniavski, «Radioul Unional», Finala Jocurilor Olimpice, U.R.S.S. – Iugoslavia, 1-0, 1956)

«Pasă ideală de gol... Ilin... Ce inspirat e Ilin! Din zbor, în săritură, trimite mingea în poartă! Gol! Gol! Unul atât de valoros şi muncit!»

(V.S. Siniavski, «Radioul Unional», Finala Jocurilor Olimpice, U.R.S.S. – Iugoslavia, 1-0, 1956)

Reportajele radiofonice realizate de Vadim Sviatoslavovici Siniavski, primul și inegalabilul comentator sportiv de radio din spațiul ex-sovietic, fondatorul acestui gen jurnalistic în URSS, au fost întotdeauna înverşunate şi atrăgătoare, emoţionante şi exacte, dezvăluind ascultătorilor frumuseţea, dramatismul şi lumea interioară a întrecerilor sportive și devenind modele clasice pentru arta comentării.

Vadim Sviatoslavovici jongla cu toate cuvintele. Intonaţia sa inimitabilă, dicţia ireproşabilă, timbrul plăcut al vocii sale mereu răguşite şi o neobişnuită muzicalitate l-au ajutat pe legendarul comentator de radio să-i fascineze pe toţi iubitorii de fotbal.

V.S. Siniavski ştia să alcătuiască fiecare propoziţie sau frază, folosind o paletă cât mai variată de mijloace stilistice. Reportajele sale se evidenţiază prin dinamism şi pasiune: « Dar, în poarta noastră se află Iaşin…! Iaşin reuşeşte, printr-un plonjon acrobatic, să trimită în corner. Iugoslavii execută lovitura de colţ... Apărarea noastră este extrem de atentă».

Deşi în comentarii se preferă o formă concisă de prezentare, Siniavski e conştient de efectul figurilor de stil asupra ascultătorilor, de ex., epitete şi metafore: «şut excepţional», «plonjon uluitor, pur şi simplu extraordinar», «mingea a zguduit plasa porţii», «pasă ideală de gol... Ilin... Ce inspirat e Ilin! Din zbor, în săritură, trimite mingea în poartă! Gol! Gol! Unul atât de valoros şi muncit!»; uneori chiar poreclelele cunoscute de toţi împătimiţii fotbalului: «La minge se află aripa stângă Bobriov. Trebuie să şuteze! Bobior!... Şut!..» sau fascinantele sale exagerări: «Mingea e la atacanții lui Spartak, unul dintre aceștia trimite un șut ca din tun. Mingea trece peste transversală…, iar Serghei Salnikov îl depășește, în zbor, pe portarul Alexei Homici și se oprește în poarta dinamoviștilor» (v. M. Rafalov, 2001).

1. Alexandr Kiknadze, «Amintindu-ne de Vadim Siniavski»

«Era sigur pe el în situaţii incredibile, soarta punându-l la încercare, pe front, în calitate de corespondent radio, atât în prima linie, sub ploaia de gloanţe, cât şi în spitale, sub lupa oftalmologilor.

Ştia să captiveze atenţia milioanelor de ascultători, vorbindu-le despre fotbal, care ajunsese după război principala atracţie şi o pasiune arzătoare în rândul suporterilor din ţară.

Era un fin cunoscător al sportului rege, căci îi ştia pe fotbalişti la fel de bine ca pe antrenorii lor, iar pe antrenori ca pe proprii jucători, fotbalul nu mai avea taine pentru el, victoriile echipelor favorite, ca şi eşecurile lor, erau comentate cu detaşarea unui înţelept, care ştia să le depăşească pe toate.

În plus, ştia să jongleze cu orice cuvânt. Discursul lui era curat şi pur, ca apa de izvor, modelele prezentate fiind uneori chiar creaţia lui şi provocând invidia maestrului condeiului Iraklii Andronnikov. N-ar fi spus niciodată: «Camacho, scrâşnind din dinţi, i-a luat locul mijlocaşului accidentat», «în cazul unei remize, slovenii ar părăsi competiţia» şi s-ar fi dat cu capul de toţi pereţii, de ruşine, dacă ar fi auzit: «E incontestabil faptul că al patrulea gol marcat de Kluwer a fost omologat ca fiind un autogol al fundaşului plav Govedariţa».

Îl chema Vadim Siniavski. Cine nu l-a ascultat, are o vagă imagine despre arta reportajului sportiv. L-au imitat, l-au urmat Nikolai Ozerov, Kotă Maharadze, Vladimir Pereturin, Vladimir Maslacenko, fiecare având propria sa manieră de a comenta, însă, pentru reprezentanţii generaţiei actuale, stilul lasă tot mai mult de dorit. Imensitatea de informaţii (de neoprit, nu-i aşa?) îi transformă, de multe ori, doar în nişte povestitori sportivi şi, mai rar, recenzenţi. E de apreciat că-n lumea fotbalului ajung tot mai mulţi jurnalişti, e însă trist, că nu se deosebesc unii de alţii. Aş dori să vă reamintesc că profesia lor e individuală, nu lasă loc de asemănări (o confirmă, prin stilul lor, Viktor Gusev, Alexandr Elaghin, Vasilii Utkin).

Ca să devină cunoscut, Vadim Siniavski a avut nevoie de mai mulţi ani.

După nenumărate întâlniri şi discuţii cu acest om extraordinar, m-am convins că, deşi are harul de povestitor, nu-i place să scrie, manifestând o atitudine ascunsă, şi chiar ironică, faţă de puţinele lui creaţii literare.

Odată a afirmat cu sinceritate:

- Ca să redai pe hârtie gândurile transmise în direct, trebuie să pierzi de zece ori mai mult timp, apoi să le ordonezi, să jonglezi cu toate cuvintele… Nu-i nimic mai spontan şi veridic, decât ce-ai creat într-o clipă, sub impulsul momentului.

Lansându-se într-un tiraj discutabil, Vadim Sviatoslavovici m-a privit cu viclenie, provocându-mă: «Încercaţi să polemizaţi cu mine, n-o să reuşiţi!»

Nu am cuvinte, microfonul e mai sonor în zilele noastre (programul de muncă durează ore, cugetările - minute), chiar decât condeiul, care îşi are sorgintea în pana de gâscă. Nu întâmplător, apar, unele după altele, tomurile dictate la reportofon. Aş fi putut să învăţ! N-am vrut! Cartea mea n-am scris-o. Şi rău am făcut!

***

Vadim Sviatoslavovici a fost martorul şi «crainicul radio» pentru peste patru decenii de sport naţional.

Transmiţând, în 1920, primul reportaj radiofonic de la întâlnirea de fotbal dintre echipele Moscovei şi Ucrainei, el a devenit fondatorul unui gen necunoscut şi palpitant.

Înainte de război în fiecare casă exista un difuzor, vocea plăcută, uşor răguşită, a lui Siniavski fiind cunoscută «de la Moscova până-n ultimul cătun». După război el a transmis, fără exagerări pseudopatriotice, reportaje dinamice şi autentice, de la mai multe Jocuri Olimpice şi confruntări fotbalistice. Avea un ochi ager (doar unul), dar cu el vedea evenimentele, care nu puteau fi redate nici cu patru ochi (începutul anilor '70 era marcat de unele reportaje «în tandem», experiment ce s-a dovedit a fi suficient de plictisitor, renunţându-se la el, probabil, prea uşor, însă ar fi trebuit continuat).

…Războiul l-a prins în Kiev.

…Pe 22 iunie 1941 aici a fost inaugurat stadionul republican, iar eu trebuia să transmit un reportaj de la meci. Dar, în acea zi n-am mai pronunţat cuvintele: «Vorbeşte Kievul». A trebuit să aştept doi ani, patru luni şi jumătate, până când am avut bucuria să fac un reportaj despre eliberarea Ucrainei.

Pe 1 martie 1942, transmiţând la radio din Sevastopolul ocupat, a fost grav rănit (o schijă i-a perforat un ochi, intrându-i în cutia craniană)… După operaţie i s-a propus să fie evacuat în Zona neocupată, acolo ar fi avut grijă de el cei mai buni medici, însă nici prin cap nu i-a trecut să plece din Sevastopolul rănit şi chinuit, dar rezistând cu îndârjire. El însuşi, rănit şi chinuit, rezistând cu îndârjire, a apărat oraşul, cu care s-a înrudit pe veci.

Ziua de 6 noiembrie din acelaşi an '42 l-a prins în Stalingrad. În ajunul celei de-a 25-a aniversări a Revoluţiei din Octombrie radioul din Berlin a anunţat întreaga lume despre noua şi grandioasa victorie a armatei germane: «Stalingradul a fost cucerit, iar führerul a ordonat organizarea paradei trupelor germane într-o fortăreaţă cucerită, numită Stalin».

Vadim Sviatoslavovici îşi aminteşte:

- În seara de 6 eram corespondent militar pentru radio Moscova şi am fost invitat la şedinţa oficială a uniunii orăşeneşti din Stalingrad. În timpul şedinţei, am scos din mapă nişte hârtii redactate urgent, pentru a fi transmise colegilor-operatori. După ce s-a încheiat partea festivă, m-au invitat la comandament.

- E foarte important ca despre şedinţa de azi să se afle şi la Moscova, şi-n toată lumea. Când va fi gata raportul, daţi-ne de ştire, ca să vă asigurăm linia directă.

În acest moment cineva a deschis aparatul de radio. Mi-aduc aminte cu câtă bucurie îmi bătea inima, când auzeam: «Vorbeşte Moscova. Transmitem reportajul primit prin telegraf de la corespondentul nostru militar, maiorul Vadim Siniavski, despre şedinţa solemnă a Comitetului orăşenesc din Stalingrad, dedicată celei de-a 25-a aniversări a Revoluţiei din Octombrie». S-au apropiat de mine generalii, m-au felicitat. În acea zi, cum îi plăcea să spună prietenului şi colegului Kolia Stop, «am băut puţin mai mult». Din câte se pare, am avut tot dreptul.

Înainte de a scrie următoarea frază, m-am gândit mult: oare am dreptul să spun ce ştiu, fără a ştirbi din amintirea luminoasă a unui om drag mie? Dar, oare poţi să-ţi scoţi din minte acest cântec trist? Nu şi în acea zi de sărbătoare a Stalingradului, când inima bătea cu bucurie şi s-a adeverit obişnuinţa ruşilor de a marca evenimente vesele şi triste cu un pahar în mână? Bucuria s-a înmulţit, amărăciunea s-a împuţinat… Toţi îl iubeau pe Siniavski, toţi considerau o mare onoare «să stea la aceeaşi masă cu el». Ştia să bea şi nu se îmbata niciodată. A existat totuşi o excepţie – acea zi de noiembrie din '42 de la Stalingrad.

Împreună cu un alt valoros corespondent militar, Nikolai Pavlovici Stor, Siniavski a fost martorul ocular al luării în prizonierat al feldmareşalului von Paulüs, reuşind să înregistreze interogatoriul lui. Nu a existat staţie de radio de pe întreg mapamondul, care să nu fi preluat acel reportaj de importanţă istorică.

A transmis de la Moscova despre război, prezentând un reportaj radiofonic despre parada trupelor militare din Piaţa Roşie, de la 7 noiembrie 1941 şi a participat la prima bombardare a Berlinului, a fost martorul ocular al spargerii blocadei Leningradului, a fost prezent în bătălia de la Kursk şi unul din primii jurnalişti care a intrat în Kievul bombardat.

- În toamna lui '44 m-au chemat de pe front la Moscova. Imediat ce am aterizat, mi-a fost dat să aud: «Victoria e aproape şi cupa noastră de fotbal e cel mai bun argument. Aţi fost împuternicit să transmiteţi reportaje radiofonice de la semifinale şi finală».

În acele momente m-am gândit: «Iată ce reprezintă fotbalul în zilele noastre». Probabil, îmi aduc aminte despre finală mai mult decât fotbaliştii lui «Zenit», cei care au câştigat Cupa şi decât Dmitrii Şostakovici, creatorul unei povestiri emoţionante despre victoria echipei favorite din Leningrad. Pentru mine acea dispută a ajuns un eveniment crucial. M-am întors în cabina de comentator de fotbal, vă daţi seama ce înseamnă asta?... După ce am văzut atâţia morţi şi amărăciune... a fost, of, doar de-aş putea să zic ce-a fost... Uneori e atât de greu să găsesc acel cuvânt cu o semnificaţie aparte, care să exprime totul.

- Mi se pare că unii dintre colegii dumneavoastră mai tineri nu întâmpină astfel de dificultăţi… Au un arsenal de mijloace pentru orice fază de fotbal, iau de acolo ce se potriveşte şi nu trebuie să-şi mai bată capul.

- Da, discutăm de multe ori acest aspect cu cei mai tineri. Arta de a comenta este o artă dificilă. Arta de povestitor e puţin mai uşoară. La noi sunt nenumăraţi povestitori tv, care transmit de bună voie ceea ce spectatorul vede pe ecran. Trebuie să ai dreptul, mai exact, să meriţi dreptul de a-ţi da cu părerea despre o fază sau alta a disputei, despre un jucător sau altul: «cred», «mi se pare», «nu-mi place asta, pentru că». Trebuie să fii un fin cunoscător nu numai de tehnică şi tactică, dar şi de psihologia fotbalului… Rezultatul oricărei întâlniri este cunoscut de toţi, dar, cum a jucat echipa – doar pentru unii. Nu e deloc uşoară munca asta – să-ţi însuşeşti până la capăt un domeniu plin de taine şi provocări. Mai pe scurt, să ai propriul tău punct de vedere, uneori diferit de al celorlalţi şi, în plus, publicat, are şansa doar un jurnalist, cel care şi-a însuşit secretele fotbalului de la alfa la omega. Apar primele sclipiri: nume noi cu care e plăcut să lucrezi şi pe care doreşti să le ajuţi.

...Tot ce-i bun azi în sport, la radio şi tv, i se datorează lui, celui care a fost Vadim Siniavski»

(Intrigantul adorat. Pentru fotbal, alergând pe cinci continente. Însemnările unui martor ocular, de Alexandr Kiknadze, Moscova: Terra-Sport, Partea a XI-a: Amintindu-ne de Vadim Siniavski, 2001)

2. Gherold Senchevici, «Vadim Siniavski – cântărețul fotbalului»

«Vadim Siniavski – omul-legendă, renumitul comentator sportiv de radio, a cărui popularitate atinsese în anii '30 - '60 culmi inimaginabile. Reportajele fotbalistice ale lui Siniavski din Marea Britanie, din 1945, despre meciurile disputate acolo de formația moscovită Dinamo, au ajuns opere de artă. Putem afirma, fără nicio exagerare, că în acea perioadă numele lui era cunoscut de fiecare suflare omenească din țara noastră.

''Atenție! Atenție! Vorbește Moscova! Ne aflăm la microfon pe stadionul Dinamo din Moscova…'' În felul acesta își începea relatările Vadim Sviatoslavovici Siniavski, pionierul reportajului sportiv radiofonic din spațiul unional.

Care este secretul farmecului inegalabil al lui Vadim Sviatoslavovici Siniavski? Era talentat. Nu putea fi confundat după vocea sa - una cu o răgușeală inconfundabilă. În relatările sale se îmbinau armonios și talentul de povestitor, și ușurința improvizatorului, și iscusința eruditului sportiv. Intervențiile sale radiofonice Siniavski le făcea nu pentru masele largi, ci pentru fiecare ascultător, în parte. În reportajele sale era ingenios, ironic, îndrăzneț. Pe lângă toate acestea, era un foarte bun tactician.

De la primele sale reportaje, în care sunt transmise fazele de poartă cu o exactitate şi rapiditate greu de imaginat, cu timpul, corespondenţele sale au ajuns la cel mai înalt nivel artistic - comentarii clasice, creații jurnalistice clar formulate, expresive, captivante. Milioanele de împătimiți ai fotbalului, seniori, dar și suporteri în floarea vârstei, își aduc aminte și azi cu plăcere relatările sale încântătoare de pe terenurile de fotbal din imensa noastră țară. Unii s-au contaminat de microbul fotbalului, alții au învățat să-l înțeleagă și șă-l respecte».

(Vadim Siniavski – cântărețul fotbalului, de Gherold Senchevici, Moscova: Moskovskie ucebniki&Kartolitografia, 2002)

3. Chelsea Londra – Dinamo Moscova, 3-3, 1945, «Radioul Unional»: Vadim Siniavski

[Fragmente din repriza a 2-a]: «Atenţie, vorbeşte Londra! Vă transmit, de la microfonul redacţiei «Ultimelor ştiri», de pe stadionul londonez «Stamford-Bridge»! Continui să vă prezint meciul de fotbal dintre echipele «Chelsea» şi «Dinamo» Moscova...

Plonjon exсepţional! Uluitor! Pur şi simplu, extraordinar, al lui Homici!... Alexei Homici a degajat balonul. Vă anunţ că, aici, pe Homici al nostru, încă de la antrenamente, l-au poreclit „Tigrul”, pentru felul său de a sări... Iată, mingea e, din nou, în careul lui «Chelsea»! Şut al lui Karţev! Doar... bară! Simţiţi, a câta oară, zeiţa Fortuna ne ocoleşte!

Iată, mingea a ajuns, din nou, în suprafaţa de pedeapsă a lui «Chelsea». E la Soloviov, acesta îi pasează lui Bobriov, în centru... Încearcă să-l deposedeze... Mingea e la extrema stângă. Şut! Mingea se opreşte în plasa porţii lui «Chelsea». 2-1! Incredibilă luptă!... Băieţii noştri îşi dau toată silinţa. Doar jucăm, pentru prima dată, cu o echipă profesionistă, de mare valoare! Mai sus de atât nu se poate! Ne este greu, dar dorim să ne încercăm forţele. Şi le încercăm...

La minge se află aripa stângă Bobriov! Trebuie şă şuteze! Bobior! Şut! Mingea a trecut la câţiva centimetri de bara laterală! Cât ghinion putem avea!... Nu-i nimic! Timp mai este!... (Vocea lui Siniavski răzbate prin zgomotul de pe stadion)...

Mă auziţi, dragi prieteni, de la Moscova şi Leningrad..., de la Tbilisi şi Berlin..., de la Port-Arthur şi Vladivostok!... Ce inteligent au combinat băieţii noştri! Au transmis balonul în spate... Şut excepţional, în vinclu, al lui Arhanghelski, extrema dreaptă! A primit o pasă în spate! Şi!... Mingea a zguduit plasa porţii lui «Chelsea»! 2-2! Mai sunt 29 de minute de joc... Acum situaţia e cu totul alta!...

Fotbaliştii de la «Chelsea» se avântă în atac!...

Dragi prieteni, ce pot să vă spun în finalul transmisiei? 3-3! Remiză! Este prima noastră confruntare cu o formaţie profesionistă din Anglia, cu cei mai buni fotbalişti din lume! Închei reportajul nostru de la Londra. Transmisia a fost realizată de redacţia «Ultimelor ştiri» de la «Radioul Unional». A transmis Vadim Siniavski»

(Vadim Sviatoslavovici Siniavski, «Radioul Unional», Meci amical, «Chelsea» Londra – «Dinamo» Moscova, 3-3, 13.11.1945)

(…)

III. Konstantin (Kotă) Ivanovici Maharadze – vrăjitorul microfonului în arta comentării fotbalului și împătimitul de teatru

«Jucătorii din Tbilisi sunt în atac! Kipiani!... Daraselia!... A intrat în careu! Poate să şuteze! Al doilea dribling! Şut! Goool! Goool! Goool!... Gool! Vitalii Daraselia, cu trei minute şi jumătate înainte de finalul meciului, înscrie în poarta echipei «Carl Zeiss» Jena! 2-1! Extraordinar!»

(K.I. Maharadze – «Televiziunea Centrală» şi «Radioul Unional», Finala Cupei Cupelor, «Dinamo» Tbilisi – «Carl Zeiss» Jena, 2-1,1981)

«Şi, iată, fluier final! Riccardo Lattanzi consfinţeşte faptul că dinamoviştii din Tbilisi, în 1981, au cucerit Cupa Cupelor! O mare victorie a fotbaliştilor georgieni! O mare victorie a fotbalului sovietic! E a patra mare victorie a fotbalului nostru, de-a lungul istoriei sale!»

(K.I. Maharadze – «Televiziunea Centrală» şi «Radioul Unional», Finala Cupei Cupelor, «Dinamo» Tbilisi – «Carl Zeiss» Jena, 2-1,1981)

«Îmi imaginez ce se întâmplă acum în Tbilisi! Se bucură capitala Georgiei! Se bucură toată ţara noastră! Jucătorii din Tbilisi au câştigat cupa!»

(K.I. Maharadze – «Televiziunea Centrală» şi «Radioul Unional», Finala Cupei Cupelor, «Dinamo» Tbilisi – «Carl Zeiss» Jena, 2-1,1981)

Un alt corespondent model pentru comentariile de radio şi televiziune din fostul spaţiu sovietic e Konstantin (Kotă) Ivanovici Maharadze, un reprezentant de seamă al reportajului sportiv, cu un accent specific georgienilor. Trăirea emoţională din timpul transmisiilor, regizarea unei dramaturgii interioare în momentele de maximă intensitate, obiectivitatea informaţiei comentate, subtextul georgian, rezultat din vocabular şi pronunţie, au făcut din Kotă Maharadze un comentator sportiv inegalabil, o personalitate dăruită sportului şi artei.

Vocea magică, bogată în intonaţii, originalitatea comentariilor, expresivitatea exprimării, toate acestea şi multe altele, i-au permis lui K.I. Maharadze să comenteze la cel mai înalt nivel întreceri şi turnee de anvergură mondială. Multe din transmisiile sale fotbalistice au fost catalogate drept capodopere în arta comentării: «Jucătorii din Tbilisi sunt în atac! Kipiani!... Daraselia!... A intrat în careu! Poate să şuteze! Al doilea dribling! Şut! Goool! Goool! Goool!... Gool! Vitalii Daraselia, cu trei minute şi jumătate înainte de finalul meciului, înscrie în poarta echipei «Carl Zeiss» Jena! 2-1! Extraordinar! A driblat doi jucători şi a trimis la firul ierbii, în colţul din dreapta porţii! Sunt atât de aproape de un mare succes dinamoviştii din Tbilisi!».

Comentatorul georgian posedă tehnica respiraţiei, specifică reprezentaţiilor teatrale clasice, de același calibru fiind și conaționalul Erosi Mandjgaladze. Maharadze îşi organizează discursul printr-o suită de mijloace expresive. Vom exemplifica printr-o serie de mijloace stilistice şi retorice: epitete: «Tehnica strălucitoare a lui David Kipiani!»; inversiuni: «Portarul Gabelia!... s-a decis să-i pasese lui Alexandr Civadze, al său căpitan»; repetiţii: «Un minut şi jumătate până la obţinerea victoriei! Un minut şi jumătate până când vom cuceri unul dintre cele mai preţioase trofee din fotbalul european, Cupa Cupelor!»; enumeraţii: «Nu trebuie să ne pierdem cumpătul, mai sunt douăzeci şi trei de minute de joc! Douăzeci şi patru de minute!»; întrebarea retorică: «Raabe! Va ajunge la minge? Da, o ajunge!» şi felicitarea la final de meci: «Vă felicit pentru victorie, iubitori ai fotbalului!».

În România, originalitatea și expresivitatea comentariilor sale, subtextul gruzin, talentul actoricesc și multe alte particularități ale stilului său inconfundabil sunt remarcate de maestrul Ioan Chirilă, cel care, relatându-ne Mondialul mexican din 1986, e impresionat de artistismul și fantezia comentatorului din Caucaz: «Curând vor relua atacurile. Mai sunt însă doar 20 de minute. Cine ar fi crezut? – după, celebrul, de pe acum “şase de o” al lui Maharadze, la al şaselea gol al lui Lobanovski în poarta lui Disztl?...» (Ioan Chirilă, «Frumoasele noastre duminici», 1988). Să nu uităm că inimitabilul Kotă Maharadze era şi un actor îndrăgit, cu o intonaţie şi o dicţie impecabile şi cu un accent specific celor din Caucaz, care dădeau un farmec aparte transmisiilor sale fotbalistice, iar scriitorul Ioan Chirilă nu avea cum să nu remarce artistismul comentariilor acestui corifeu al microfonului.

1. Kotă Maharadze, «13 mai 1981»

«Sunt absolut convins: dacă în rândul populației Georgiei s-ar efectua un sondaj pentru cei care au, să ne limităm la, cel puțin 25 de ani, în care să se contabilizeze cât la sută din populația țării e la curent cu evenimentul de acum douăzeci de ani, de pe 13 mai, - 99% din respondenți ar da răspunsul corect. Aceste procente vor fi reale și nu comandate.

Ce eveniment antologic a marcat istoria recentă a țării în acea zi de mai a anului 1981? Iată ce anume: fotbaliștii de la «Dinamo» Tbilisi au cucerit Cupa Cupelor. Acest triunf a ajuns o izbândă colosală pentru întreg fotbalul sovietic, în cazul fotbalului georgian, un moment de o asemenea anvergură în istoria lui, desigur, nu s-a mai înregistrat, și, din păcate, previziunile nu lasă să se întrevadă o altă performanță de același calibru (adevărul, cum se zice, trebuie spus verde în față).

O viață de om am așteptat ziua aceasta. Înainte o vedeam departe și aproape imposibil de trăit. Îmi aduc aminte că-n anul 1972 «Săptămâna» a publicat un interviu cu mine și la ultima întrebare: - Ce vă doriți cel mai mult? - răspunsul meu a fost: « - Aș dori ca dinamoviștii din Tbilisi să ajungă într-o finală de cupă europeană și eu s-o comentez». Dorința mea s-a dovedit a fi atunci una surprinzătoare, stârnind multe zâmbete ironice. A trebuit să mai aștept nouă ani ca aceasta să devină realitate.

Am avut șansa de a fi martor și, într-o oarecare măsură, părtaș la succesele dinamoviștilor din Tbilisi, ajunși pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei, de aceea, permiteți-mi, încă o dată, să parcurg acest drum, menționând succinct momentele lui memorabile…

Primul succes internațional a fost obținut de «Dinamo» (Tbilisi) în vara lui 1973, în cadrul «Cupei lui Columb», în orașul spaniol Huelva. La acest mini-turneu, fotbaliștii georgieni, obținând victorii senzaționale în fața lui «Atletico» Madrid, campioana en-titre a Spaniei și a «Benficăi» Lisabona, campioana în exercițiu din Portugalia, s-au clasat, în final, pe locul întâi, primind prețiosul trofeu «Caravela lui Columb», unul din argint, având 32 de kilograme.

Autoritatea fotbalului georgian a fost creată și s-a consolidat cu mult înainte. Încă din anul 1960, când naționala URSS-ului a cucerit pentru prima oară Campionatul European, trei dintre jucătorii de câmp din formula de start în finala competiției – Meshi, Metreveli, Coheli – au reprezentat fotbalul georgian. În finala cu reprezentativa Iugoslaviei primul gol a fost marcat de Slava Metreveli, iar, în prelungiri, victoria naționalei noastre a fost adusă de golul lui Viktor Ponedelnik, din centrarea lui Mihail Meshi.

De-a lungul timpului, Kipiani, Guțaev, Șenghelia, Daraselia, evoluând în naționala de tineret, au devenit campioni europeni. Iar fundașul lui «Dinamo» Tbilisi și al naționalei olimpice, Ghela Ketașvili, a cucerit titlul olimpic.

3-5 jucători din Tbilisi evoluau mereu pentru naționala URSS-ului, iar Murtaz Hurțilava și Alexandr Civadze au purtat mai mult de 10 ani banderola de căpitan al echipei, în plus, într-un meci cu «Internazionale» Milano, pe stadionul Lujniki, echipa l-a avut căpitan pe Ghivi Coheli.

Treptat a crescut încrederea în forțele proprii, a câștigat teren spiritul de echipă.

Și iată-ne calificați în Cupa Cupelor din ediția 1980-1981, jucătorii din Tbilisi câștigându-și dreptul de a participa în această competiție în urma victoriei din finala Cupei URSS-ului, din 1979, în disputa cu «Dinamo» Moscova. Vă amintesc evenimentele acestei partide. Pentru aflarea câștigătorului nu au fost suficiente patru reprize de joc, ajungându-se la executarea loviturilor de la 11 metri. În asemenea situație șansa a surâs jucătorilor din Tbilisi: doi executanți redutabili de penalty-uri și doi jucători excelenți în jocul de echipă, speranța formației, David Kipiani și Vladimir Guțaev au ratat, unul după altul. Jucătorii din Tbilisi au fost puși la grea încercare, iar, dacă moscoviții erau eficienți și preciși în execuții, cupa ar fi rămas, din nou, la Moscova. Dar, din cauza lipsei de precizie a jucătorilor de la Moscova și, cel mai important, a intervențiilor salvatoare ale portarului celor din Tbilisi, Otar Gabelia, după încheierea primei serii de execuții, scorul era egal. Când a început cea de-a doua serie, unde prima ratare însemna înfrângerea echipei care nu a înscris, după ce s-au executat mai multe șuturi, transformate în goluri de ambele părți, s-a apropiat de balon Valerii Gazzaev, golgheterul echipei moscovite din acea ediție de campionat, între buturi fiind Otar Gabelia, unul dintre nominalizații la câștigarea trofeului «Ogoniok»[1] sau «Cel mai bun portar» din acel sezon. Acel șut era decisiv în mai multe privințe. În primul rând, decidea câștigătoarea Cupei URSS-ului, în al doilea, dreptul de a evolua în următoarea ediție a Cupei Cupelor și, în al treilea rând, soarta câștigătorului trofeului pentru cel mai bun portar al sezonului. Nu știu dacă s-a gândit la aceste aspecte Otar Gabelia, dacă a anticipat valoarea plonjonului său spectaculos și cea mai mare victorie a fotbalului georgian. În orice caz, s-a așezat liniștit între buturi și s-a uitat în spatele porții, unde era Revaz Celebadze. Nu era un simplu spectator, ci trăia intens momentul și, probabil, i-a dat câteva indicații prețioase lui Otar. Acesta din urmă l-a privit cu atenție și a dat din cap, confirmându-i prietenului că e pregătit. Nu știu la ce s-a gândit atunci Valerii Gazzaev și ce efect a avut asupra lui. Părea sigur pe el. Suntem prieteni de ceva timp, dar nu mi-am permis să-l întreb despre ce s-a întâmplat. Oricum am privi situația, execuția lui i-a privat pe moscoviți cel puțin de câștigarea Cupei URSS… Și-a luat un elan scurt, apoi a șutat precis și puternic. Otar Gabelia a respins mingea printr-un plonjon spectaculos. Cu o fracțiune de secundă în urmă era doar unul dintre posibilii câștigători ai trofeului de cel mai bun portar al țării, iar acum alerga de pe linia porții până la centrul terenului cel mai bun portar din anul 1981, câștigătorul Cupei URSS-ului, iar, peste puțin timp, ca o încununare a carierei sale, câștigătorul Cupei Cupelor. Dacă Otar primea acel gol, cel mai probabil, nu ar mai fi câștigat niciunul dintre trofeele menționate mai sus. Cred că nici acum nu apreciem la justa-i valoare acest plonjon extraordinar și fracțiunea de secundă ce i-a fost sacrificată. Dacă n-ar fi existat, n-aș mai fi istorisit aici capitolul de față. Capitol consacrat inegalabilei performanțe a lui «Dinamo» Tbilisi.

…Iată-ne la Düsseldorf. Mă plimb prin oraș, caut un hotel. Străzile sunt împânzite cu afișe consacrate finalei. În ziua premergătoare disputei decisive au fost editate programe cu meciul mult așteptat. Am rămas surprins, chiar neplăcut: peste tot, în loc de «Tbilisi» se scrie «Tiflis». M-am plâns prietenului meu, jurnalistului german amintit aici, Karl-Heinz Heimann: de ce se scrie așa? Mi-a răspuns că a căutat în toate enciclopediile, chiar și-n cele din perioada lui Hitler și peste tot este scris la fel – Tiflis.

Am completat toată noaptea cartoane pentru cărți de vizită și pe ele am scris, mare și citeț, un singur cuvânt: Tbilisi. Am ajuns la stadion înaintea tuturor și am lipit aceste cartoane pe stâlpii cabinelor de comentatori. A avut efectul scontat. Cum am constatat după aceea, cei mai mulți comentatori au pronunțat corect – «Dinamo» (Tbilisi)…

Am început cea mai așteptată transmisiune cu o scurtă incursiune, obișnuita trecere în revistă a partidelor până la calificarea în finală. V-o aduc la cunoștință și dumneavoastră.

În primele două întâlniri sorții au fost îngăduitori cu fotbaliștii georgieni, hărăzindu-le adversari nu dintre cei mai puternici. Am trecut cu ușurință de echipa elenă «Kastoria» și de formația irlandeză «Waterford». Însă, în turul următor adversarul a fost nimeni altul decât «West Ham United», deținătoarea Cupei Angliei. Această confruntare a fost aici deja prezentată.

Mai departe, fotbaliștii din Tbilisi au dat peste echipa olandeză «Feyenoord» Rotterdam. Meciul tur, de la Tbilisi, s-a încheiat cu victoria categorică a gazdelor: 3-0. Returul, desfășurat la Rotterdam, a fost un exemplu revoltător de arbitraj părtinitor. Arbitrul austriac F. Wöhrer nu a acordat trei (!) goluri regulamentare marcate de fotbaliștii din Tbilisi, dictând, în schimb, cu ușurință un penalty contra lor și la final a prelungit partida cu opt minute, oferindu-le gazdelor o șansă în plus să revină în meci.

De obicei sunt reținut când trebuie să vorbesc despre arbitraj. Dar, ce am văzut în acest meci, pur și simplu, m-a făcut să turbez de furie. Mi-a rămas întipărită o frază de atunci: «Câte goluri mai trebuie să înscrie dinamoviștii, ca să le fie acordat măcar unul?!» Chiar și un arbitraj rău intenționat nu i-a putut ajuta pe batavi. Dinamoviștii au rezistat. Aveau o echipă superioară din punct de vedere tehnic, puternică, entuziastă și cu un spirit de gladiator. A doua zi presa sportivă olandeză va sesiza acest aspect, ridicând mingea la fileu iubitorilor de cronici mondene prin remarca: câte carate avea diamantul cu care a fost «premiat» arbitrul austriac Wöhrer de organizațiile sioniste care bântuiau în jurul clubului «Feyenoord»…

Cu toate că au pierdut, cu 0:2, jucătorii din Tbilisi s-au calificat în finala Cupei Cupelor, unde urmau să se confrunte cu cei de la «Carl Zeiss», din fosta Republică Democrată Germană, formație ce a eliminat în tururile anterioare cluburi consacrate, precum echipele: «Valencia», din Spania, deținătoarea trofeului, «Roma», din Italia, «Benfica», din Portugalia.

Deci, la 13 mai 1981, pe «Reinstadion» din orașul Düsseldorf (RFG), în finala Cupei Cupelor, s-au întâlnit echipele «Carl Zeiss» (Jerna, RDG) și «Dinamo» (Tbilisi, URSS). Șansele celor două competitoare erau egale. Disciplinei germane, una severă și cu un stil de joc în forță, urma să i se opună tehnica strălucitoare, dublată de talentul plin de improvizații, specific jucătorilor de la sud.

Echipele au ieșit pe teren în următoarele formule de start:

«Carl Zeiss»: Grapenthin - Hoppe, Brauer, Schilling, Kurbjuweit (căpitanul echipei), Schnuphase, Krause, Lindemann, Bielau, Raab, Vogel.

«Dinamo»: Gabelia - Kostava, Civadze, Hizanișvili, Tavadze, Daraselia, Svanadze, Sulakveladze, Guțaev, Kipiani, Șenghelia.

Meciul a fost transmis în 46 de țări din Europa și America. Prima repriză a fost una intensă, de luptă, forțele părând egale, deși, jucătorii din Tbilisi erau mai tehnici. A apărat excelent reputatul portar Grapenthin, desemnat, pe merit, după meci, cel mai bun jucător al formației «Carl Zeiss».

Cu mult mai spectaculoasă și plină de dramatism s-a dovedit a fi repriza secundă. Ambele formații au evoluat dezinvolt, limitându-se în a se tatona doar în primul mitan, și au oferit spectatorilor un spectacol total, cu faze ce scot în evidență calitățile lor sportive extraordinare. Repriza a doua a debutat cu o presiune impusă de echipa germană. Lindemann se remarcă printr-o lovitură de cap, din plonjon, în forță, dar, din fericire, balonul ocolește poarta. Apărarea dinamoviștilor, în frunte cu experimentatul Sașa Civadze, rezistă din ce în ce mai greu. Totuși, jucătorii din Tbilisi nu rămân datori, aceștia contraatacă periculos prin David Kipiani, liderul lor incontestabil. Până la urmă, cei care deschid scorul sunt adversarii noștri. În minutul 63 al partidei, fundașul Hoppe intră în careu și trimite impecabil mingea în vinclul porții, beneficiind de o gafă a apărării dinamoviste.

Dorind să-și consolideze victoria, fotbaliștii germani se năpustesc în atac cu toată formația, lăsând descoperite mai multe posturi din apărare, pe care de-abia așteaptă să le fructifice experimentații și rapizii Guțaev, Șenghelia și Daraselia. Jucătorii din Tbilisi reușesc cu greu să-și impună jocul lor redutabil, spectatorii răspunzându-le cu aplauze furtunoase. Kipiani e imperial, luând frâiele jocului în propriile mâini. El a fost cel care «a creionat» ambele goluri în poarta formației germane, cele două reușite, după cum a afirmat Viktor Panedelnik, «puteau înfrumuseța orice manual sau film cu tematică fotbalistică».

Prima reușită a fost în minutul 67. Kipiani înaintează pe flangul drept, unde se află Șenghelia, îi pasează cu o precizie de metronom irezistibilului Guțaev, acesta din urmă șutează la firul ierbii și – 1:1.

Inițiativa este preluată, în totalitate, de fotbaliștii georgieni, impresionează superioritatea lor tehnică. Cu trei minute înainte de finalul partidei, Kipiani și Daraselia reușesc o combinație de o frumusețe rară, plină de artisticitate, ultimul finalizând-o cu un șut năpraznic, trimis la rădăcina barei din dreapta porții. Victorie!

Arbitrul italian Riccardo Lattanzi, cel care a condus impecabil partida, consfințește finalul ei: 2:1 în favoarea lui «Dinamo».

Mi-aduc aminte și acum ce am spus după fluierul final al partidei: «Îmi imaginez ce se întâmplă acum la Tbilisi! Se bucură bătrâna capitală a Georgiei! O mare victorie a fotbalului georgian… (nu mai am niciun lapsus) și a fotbalului sovietic». Cu toate acestea, am fost nevoit să dau explicații suplimentare unor «persoane importante» pe tema: ce subtext are fraza despre fotbalul georgian.

În acea perioadă simțeam permanent «presiunea» în profesia mea. În această privință îmi amintesc un eveniment și mai îndepărtat. Transmiteam în '72 meciul retur dintre «Ararat» Erevan și echipa germană «Kaiserslautern». După ce se încheie prima repriză, încerc să-mi scot cât mai repede căștile, pentru că de la Moscova sigur vor apărea presiuni. Un oarecare tovarăș X, care vorbea pe mai multe voci și nu se prezenta niciodată, de data aceasta mi-a spus în felul următor: «De ce spuneți tot timpul ,,fotbaliștii armeni”? – Dar, cum să zic? – îl întreb, - nu sunt, oare, armeni?» - «Da-da, - confirmă tovarășul X, - dar vă recomandăm insistent să spuneți ,,sovietici” sau ,,fotbaliștii noștri”. Chiar așa!»

…«Îmi imaginez ce se întâmplă acum la Tbilisi!» - a relatat cu patos comentatorul dumneavoastră și recunosc că nu a avut decât parțial dreptate. Un asemenea eveniment a fost ceva de neimaginat. După aceea, s-a afirmat de atâtea ori că-n acea zi am devenit crainicul celei mai reușite relatări din secolul nostru. Toată lumea a ieșit în stradă – bărbați, femei copii. Oamenii au cântat, au dansat, au desfăcut sticle de șampanie. S-au îmbrățișat și felicitat. Bucuria a ținut până-n zori de zi. Înregistrarea integrală a partidei a putut fi urmărită, din nou, la 3 noaptea. Au apărut «experți», care au inventat că rădăcina familiei mele – cuvântul georgian «mahare» - se traduce mot à mot: «Bucură-mă!» sau «Transmite-mi o știre pozitivă!». Chiar au afirmat că-n acele momente numele meu de familie corespundea cu realitatea lui semantică».

(Reportaj fără microfon, de Kotă Maharadze, Moscova: OLMA-PRESS, capitolul 13 mai 1981, 2001)

2. www.sovsport.ru: «Prințul reportajului. Ultimul interviu dat de Kotă Maharadze»

«Vă prezentăm spicuiri din ultimul interviu cu maestrul Kotă, realizat la Tbilisi pe 15 și 16 octombrie 2002, în timpul și după disputarea partidei Georgia – Rusia.

KOTĂ MAHARADZE: O FI VREO DIVERSIUNE?

La început Kotă nu părea în formă. Se uita la cameră, fără interesul cu care ne obișnuise, era scump la vorbă.

- Evoluează două formații modeste, dă maestrul, în cele din urmă, verdictul. În Georgia și Rusia există persoane dispuse să recurgă la bombardamente. Și eu sunt adeptul bombelor, cu o singură condiție: să fie bombardate exclusiv buturile naționalelor Georgiei și Rusiei, doar cu mingi de fotbal.

La jumătatea primului mitan Kotă își intră în formă:

- E prima dată când văd o națională a Georgiei evoluând cu dezinvoltură. Îl remarc pe Arveladze. În jurul acestuia se construiește jocul echipei. După ce Demetradze a fost introdus pe teren, atacurile noastre s-au intensificat. De remarcat faptul că, până acum, Rusia nu joacă la turație maximă.

Pe stadion cade nocturna, comentatorul Viktor Gusev ne ține la curent: ''Din cauza relațiilor tensionate dintre Georgia și Rusia a cedat transformatorul''.

Kotă e ironic:

- Viktor a spus în direct o frază inspirată.

După primele 45 de minute, partida lasă de dorit, Maharadze este surprins neplăcut.

- Ce rușine! Cum se poate întâmpla așa ceva, în fața întregii lumi, în prezența președintelui republicii?! Astfel de evenimente nu sunt întâmplătoare. O fi vreo diversiune?

- Nu merită să te indispui?! – îl liniștește consoarta Sofiko Ciaureli. – Îmi displace un așa fotbal! Înainte îmi plăcea, dar acum nu-l mai suport.

- Acesta e adevărul gol-goluț – confirmă Kotă. Nu mai merg pe stadion, urmăresc meciurile de acasă. Îmi vine greu să urc scările de acolo. Dar, de aici nu mai simt nici zgomotul tribunelor, nici energia din teatrul fotbalului. Sofiko mă privea cu atenție și mă compătimea. În cele din urmă, îmi zice: Du-te, nu poți trăi fără fotbal. Înainte reveneai de pe stadion cu forțe proaspete, întinerit…

''TEATRUL VATICANULUI''

În acest interval, din arenă, își fac apariția oaspeții, doi dintre aceștia fiind chiar din cercul nostru de prieteni.

- Președintele e un Maharadze – ne aduce la cunoștință chiar Kotă Ivanovici. – S-a constatat că noi, cei ce purtăm numele de familie Maharadze, am ajuns să fim în Georgia peste 8000. Neamul Maharadze nu e unul bogat, provine dintr-o familie de nobili sărmani și se înrudește cu Stewarzii și Bourbonii…

- În plus, ni se mai spune Teatrul Vaticanului din Tbilisi – continuă discuția Sofiko. – Așa s-a exprimat un localnic inspirat. În sensul că, noi suntem din partea locului, ca un stat în stat. Avem teatrul acasă.

- Criza provocată nu a dus la încetarea oamenilor de a mai merge la teatru?

- Sunteți la curent cu faptul că cele mai multe premiere – 20 – le-am avut în timpul războiului dintre noi? – ripostează Kotă. - Georgienii sunt un popor special…

Sofiko oftează din greu.

- Totuși trăim vremuri grele. Cu ceva ani în urmă nu-mi puteam închipui, cum o georgiancă ar putea să ceară de pomană. Iată, că, e pentru prima oară când, după ce văd o georgiancă cu pălărie veche, voal, mănuși, mâna întinsă și tremurândă – mă ia plânsul. Era clar ca lumina zilei: cu ani în urma fusese o femeie mândră și avusese o viață îndestulată, iar acum era nevoită să întindă o mănă.

ULTIMA MASĂ FESTIVĂ

Pe terasa primitoarei case a fost pregătită o masă georgiană îmbelșugată. Fermecătoarea Ecaterina, provenită din noua genețație a familiei Maharadze-Ciaureli, ne răsfață cu imensele creste caucaziene, făcute din salate orientale picante, traversează defilee cu bărcuțe haciapuri și înalță turnuri din rulouri de pui…

- Gustați această salată – insistă Katia, - a făcut-o chiar Sofiko.

În familia Maharadze sunt apreciate mâncărurile picante. După ce stai aici de vreo zece ani, te alegi cu o gastrită de toată frumusețea.

Toate discuțiile se limitează la fotbalul din zilele noastre.

Se deschide o portiță și în curte își face apariția un nepot emoționat al familiei Ciaureli, corespondent special al unei companii de televiziune.

- Agențiile de știri din Rusia au transmis că suporterii georgieni au aruncat cu pietre în autobuzul cu jurnaliști moscoviți – ne ține acesta la curent. Discuțiile oficiale nu-și mai au locul. Acesta continuă surprins: E de neimaginat faptul că, deși am fost și eu în acel autobuz, am aflat doar de la Știri despre focurile de armă! De unde le mai scot?

- De unde credeți că a apărut defileul Pankissi? Cine l-a inventat? – explodează imperturbabilul Kotă.

După aceea, încurajat de Sofiko, a început să vorbească cu patos despre ce s-a ales de Georgia și Rusia de când cele două republici surori au încetat să mai fie așa…

La scurt timp am fost sunați din partea redacției. Materialul trebuia trimis cât mai repede pentru a fi publicat. Ne-am cerut scuze că nu mai putem rămâne.

Kotă s-a simțit ofensat.

- N-ați servit mai nimic la cină…

Alege, în fugă, cele mai mari pere și o piersică, apoi le oferă drept provizii musafirilor grăbiți.

- Nu uitați să scrieți doar ce-ați văzut – ne roagă Ecaterina, în timp ce ne conduce până la poartă. E strigător la cer, când se scriu tot felul de minciuni despre Georgia…

Am plecat, iar peste câteva minute în casa familiei Maharadze s-a întâmplat o nenorocire. – Kotă a suferit un infarct. Dis-de-dimineață am aflat că salvarea l-a transportat la reanimarea Spitalului № 9 din orașul Tbilisi. Că marele Kotă e inconștient. Că nimeni nu-l poate vedea, exceptând-o pe Sofiko.

P.S. Am fost ultimii jurnaliști cu care a stat de vorbă Măria Sa, Maharadze. Peste 2 luni, pe 19 decembrie 2002, acesta ne-a părăsit.»

(www.sovsport.ro: Prințul reportajului. Ultimul interviu dat de Kotă Maharadze, 17.11.2016)

3. Dinamo Tbilisi – Carl Zeiss Jena, 2-1, 1981, «Televiziunea Centrală» și «Radioul Unional»: Kotă Maharadze

[Ultimele minute ale meciului]: «…Jucătorii din Tbilisi sunt în atac! Kipiani!... Daraselia!... A intrat în careu! Poate să şuteze! Al doilea dribling! Şut! Goool! Goool! Goool!... Gool! Vitalii Daraselia, cu trei minute şi jumătate înainte de finalul meciului, înscrie în poarta echipei «Carl Zeiss» Jena! 2-1! Extraordinar! A driblat doi jucători şi a trimis la firul ierbii, în colţul din dreapta porţii! Sunt atât de aproape de un mare succes dinamoviştii din Tbilisi! Trebuie să mai reziste trei minute şi victoria va fi de partea lor! Însă aceste ultime trei minute trebuie jucate cu maximă atenţie!

Balonul se duce în aut de poartă. Va degaja Brauer. Jucătorii din Tbilisi sunt atât de aproape de un mare succes! Pasă în careu...! Mingea e la Gabelia. Acesta nu se grăbeşte. Sunt ultimele minute ale partidei. Arbitrul Lattanzi îi cere lui Gabelia să nu mai tragă de timp. De data asta, jucătorii germani s-au aflat în offside. S-au grăbit fotbaliştii din R.D.G. Era normal. Echipa adversă s-a aruncat în atac, cu ultimele eforturi, ca să evite înfrângerea! Jucătorii din Tbilisi însă trebuie să joace cu maximă atenţie în apărare! Balonul e aruncat în faţă! Acolo e Şenghelia, de unul singur! Înaintează! Îl are în faţă pe Brauer! Îl depăşeşte cu uşurinţă pe Brauer! Intră în careu! Nu se poate! A pasat imprecis! Mai bine, şuta el! Kipiani recuperează! Pasează înapoi! Sulakvelidze! Gabelia!...

Niciodată dinamoviştii din Tbilisi n-au fost atât de aproape de un mare succes şi de realizarea obiectivului! Din 1925 îşi doresc asta! Iată, David Kipiani driblează un fotbalist! Şi pe al doilea! Urmează Krause! Tehnica strălucitoare a lui David Kipiani! Şi... este aplaudat de întreg stadionul! David a meritat aceste aplauze! Încă o schimbare în formaţia «Carl Zeiss». Intră pe teren Ulrich Oevermann. Jucătorii din Tbilisi vor executa o lovitură liberă. Kipiani şi Civadze se află lângă balon. Pasă lui Civadze! Şut la poartă! Mingea trece pe lângă buturi!...

Încă un minut şi jumătate până la obţinerea victoriei! Un minut şi jumătate până când vom cuceri unul dintre cele mai preţioase trofee din fotbalul european, Cupa Cupelor! Hizanişvili trimite mingea în afara terenului. Topfer! Iarăşi Topfer! Aut! Jucătorii din Tbilisi vor arunca de la margine. Meyer! Hans Meyer...

Şi, iată, fluier final! Riccardo Lattanzi consfinţeşte faptul că dinamoviştii din Tbilisi, în 1981, au cucerit Cupa Cupelor! O mare victorie a fotbaliştilor georgieni! O mare victorie a fotbalului sovietic! E a patra mare victorie a fotbalului nostru, de-a lungul istoriei sale! În '56 – medaliile olimpice, în '60 – Cupa Europei la nivel de echipe reprezentative, în '75 dinamoviştii kieveni au câştigat aceeaşi cupă, apoi supercupa. Şi, iată, peste şase ani, în '81, una dintre cele mai valoroase echipe din fotbalul sovietic, «Dinamo» Tbilisi, spre bucuria suporterilor din Uniunea Sovietică, şi, cum e şi firesc, în primul rând, a Georgiei şi a oraşului Tbilisi. Îmi imaginez ce se întâmplă acum în Tbilisi! Se bucură capitala Georgiei! Se bucură toată ţara noastră! Jucătorii din Tbilisi au câştigat cupa! Le va fi decernată de preşedintele U.E.F.A. Artemio Franchi...

Încheiem transmisia meciului de fotbal. Vă felicit pentru victorie, iubitori ai fotbalului! Transmisia a fost realizată de «Televiziunea Centrală» şi «Radioul Unional». A transmis Kotă Maharadze»

(Konstantin (Kotă) Ivanovici Maharadze: «Televiziunea Centrală» şi «Radioul Unional», Finala Cupei Cupelor la Fotbal, «Dinamo» Tbilisi – «Carl Zeiss» Jena, 2-1, 13.05.1981)

(…)

IV. Ghennadii Orlov

«Bravo, Cassierra! A fost pe fază! Bătăios…! Luciano s-a demarcat excelent! A scăpat singur cu portarul! Luciano!! Goool...! Auziți cum se bucură spectatorii din tribune! […] Cassierra a câștigat duelul, i-a pasat lui Luciano, care a accelerat și… Zenit a deschis scorul! 1-0!»

(Ghennadii Orlov, «Match Premier», Сampionatul Rusiei, «Premier-League», Etapa a XXII-a, Zenit Sankt-Petersburg – Rubin Kazan, 4-0, 30.03.2025)

Ghennadii Sergheevici Orlov este un jurnalist sportiv, ajuns în 2025 la 80 de ani, încununați cu o transmisiune specială, la final de carieră, în meciul de campionat Zenit Sankt Peterburg – Rubin Kazan, 4-0. Nu a terminat Facultatea de Actorie, precum unii dintre colegii săi de breaslă, dar soția și fiica profesează în domeniul teatrului.

A comentat pentru televiziunea sovietică și rusă, atât pentru cea generalistă, cât și, în special, pentru posturi cu tematică sportivă, de la «NTV», «NTV PLIUS», «Match TV», până la canalele regionale «5Kanal», «NTV - Petersburg», dar și pentru postul de radio «Zenit». Să amintim aici emisiunea televizată pe care a prezentat-o, «Capitala fotbalistică», pentru fanii sportului rege de pe Neva. De menționat faptul că Orlov a fost jucător, pentru o perioadă scurtă de timp, la Zenit și Dinamo Leningrad.

Ghennadii Orlov a scris cărți despre lumea fotbalului sau a fost coautorul lor: Expresul fotbalistic München – Mexic (1988), Verticalitatea lui Zenit - Un sfert de secol din istoria echipei petersburgheze (2015), Zenit - O nouă istorie 2.0 (2017), Eu sunt comentator (2018).

Reputatul comentator petersburghez a fost cel care s-a implicat în reeditarea cărții lui Kotă Maharadze Reportaj fără microfon, a doua ediție apărând (de data aceasta adăugându-se relatările unor prieteni de suflet) la editura din orașul lui Petru cel Mare «Academia Umanistă», în anul 2016.

1. Ghennadii Orlov, «Mircea Lucescu»

«Contractul cu noul antrenor principal al lui Zenit, românul Mircea Lucescu, a fost parafat în luna mai a anului 2016. Până în acel moment, timp de 12 ani, dumnealui a fost la timona lui Șahtior Donețk, aceasta fiind cea mai prodigioasă perioadă din istoria clubului. Contractul cu Lucescu a fost semnat pe doi ani, cu opțiune pentru încă unul. Pe 30 iunie a fost anunțat transferul lui Hulk la clubul chinez Shanghai SIPG, tranzacția ajungând la 55,8 milioane de euro, cu bonusuri, în plus, în ultima zi a ferestrei de transferuri a plecat de la echipă fundașul titular Ezequiel Garay, acesta transferându-se la Valencia. Imediat, la clubul Shanghai, pe Hulk l-a urmat Villas-Boas. Și nu e o simplă coincidență… În fereastra de transferuri din vară Zenit i-a achiziționat pe Robert Mak, mijlocașul naționalei Slovaciei, brazilianul Giuliano și fundașul Ivan Novoselțev, la echipă revenind veteranul Alexandr Kerjakov, căruia Lucescu i-a acordat toată încrederea, spunând-o deschis.

Pe 23 iunie 2016, în prima partidă, sub bagheta lui Lucescu, Zenit cucerește un nou trofeu – Supercupa Rusiei, triumfând, din nou, în disputa cu ȚSKA. (1-0).

La finele lui 2017, o părăsesc pe Zenit Serghei Semak, acesta ajungând tehnicianul lui Ufa și Axel Witsel, ultimul acceptând un contract fabulos din China.

Începutul epocii lui Lucescu a fost, după cum vedem, plin de evenimente.

Mircea Lucescu nu e doar antrenor, ci și manager. Asta ne indică faptul că el mizează pe o politică axată pe a face economii, pe a respecta ''fairplay-ul'' financiar, pe a investi din ce-ai câștigat. Se poate supraviețui din donații, așa cum procedează majoritatea cluburilor rusești, dar nu e corect. Trebuie să investești în pregătirea fotbaliștilor, trimițându-i să evolueze la un nivel superior. Merită menționat faptul că noul antrenor al lui Zenit cunoaște șase limbi străine, inclusiv portugheza. În plus, Lucescu a fost un fotbalist redutabil, a evoluat pentru naționala României, ajungând să antreneze echipe de top.

Îi suntem recunoscători lui André Villas-Boas și îi dorim cât mai multe reușite lui Mircea Lucescu. Sunt convins că nu se vor lăsa așteptate».

(Zenit - O nouă istorie 2.0, de Ghennadii Orlov, Sankt Petersburg: AST, Fragmentul: Mircea Lucescu, 2017)

2. www.sport.rambler.ru: «Interviu cu Ghennadii Orlov»

«- Cum ați ajuns comentator? – În 1973 a murit Viktor Sergheevici Nabutov, reputatul nostru comentator. Avea doar 56 de ani. Și pe mine m-a captivat această profesie. Am dat concurs pentru a ajunge comentator și a fost cu noroc, câștigându-l. Sunt pe baricade din decembrie - 1973 – 50 de ani în slujba radioului și a televiziunii! Am fost la microfon pe toate canalele. Am relatat de la 17 olimpiade. La 4 Campionate Mondiale am mers ca jurnalist de presă scrisă – din 1974 până în 1986. Am scris și o carte pe tema aceasta: ''Expresul fotbalistic München - Mexic''. În 1990, după ce Ozerov și Maharadze au încetat să mai comenteze, am relatat la turație maximă meciurile de la Cupa Mondială din Italia. Am comentat de la fața locului 6 Cupe Mondiale și 2 Campionate Europene. M-ați întrebat despre ziua de naștere – firește că-n asemenea momente o să fac o retrospectivă a drumului parcurs.

''Ghena, n-o să te îmbogățești, dar va fi captivant''.

Aveam un amic, pe Mihail Esterlis, corespondentul ''Adevărului leningrădean''. Fiind încă jucător activ în acea perioadă, l-am întrebat: ''Mișa, cum o duc jurnaliștii?'' Eram la curent cu felul în care aceștia se îmbrăcau. Duceau o viață modestă. Și Esterlis mi-a replicat: ''Ghena, n-o să te îmbogățești, dar va fi captivant''.

- Frumos spus. E un moment care a meritat menționat. E firesc că atunci când am ajuns la televiziune deja era o altă situație. Acolo erai mai bine remunerat. Nu totul însă se rezumă la bani. Fericirea unde trebuie căutată? Comentând Jocurile Olimpice, i-am urmărit, fără să-mi propun asta, pe cei mai puternici oameni de pe planetă. Reprezentanții tuturor disciplinelor sportive. I-am cunoscut pe toți olimpicii noștri. Toți sunt extrem de talentați și toți au caractere diferite. Fiecare în parte. N-ai cum să nu remarci acest aspect. Sunt conștienți de valoarea lor și o demonstrează prin reușitele acestora, prin rezultate. Cea mai importantă rămâne atmosfera de sărbătoare. De 17 ori am ajuns la sărbătoarea vieții. Oameni din diverse țări, din toate colțurile lumii, doresc să fie un sprijin și să întrețină relații cordiale. Același sentiment l-am avut la Campionatele Mondiale și Europene de fotbal. Cu excepția lui 2010.

- Ce aveți în vedere? Nu e bine ca astfel de țări să fie gazda unor Campionate Mondiale. Blatter și noul președinte FIFA promovează ideea că aceștia răspândesc fotbalul pe tot mapamondul. Așa o fi! Deși pentru organizarea Cupei Mondiale sunt necesare unele condiții climatice, stadioane la un anumit standard. În Africa de Sud m-am dus să transmit de la Port Elizabeth. Pe harta de acolo, în ghidul de prezentare a trei raioane era scris: ''Există un criminal prin preajmă, e interzisă circulația''. Cum e posibil așa ceva, de ce? M-am trezit acolo fără laptop – mi l-au furat chiar din căruciorul de la magazin. Niște copii alergau prin zonă și l-au apucat de un capăt. Stadioanele construite după aceea sunt goale. Am fost de multe ori întrebat: care e cel mai atractiv campionat?

- Care e răspunsul dumneavoastră? – Cel mai fascinant, după mine, a fost Campionatul Mondial din Spania – 1982. Atunci italienii au trecut de grupe după trei rezultate de egalitate. Jurnaliștii din ''Cizmă'' au părăsit competiția, în semn de protest față de fotbalul plictisitor, încurajat de Bearzot!

- Incredibil. – Mare a fost surprinderea, când Italia a câștigat Cupa Mondială! E posibil ca Bearzot să fi gândit o asemenea strategie, naiba știe. Și el a fost un geniu. Jucătorii s-au transformat peste noapte. E foarte important să-ți dozezi efortul pentru o perioadă îndelungată. În 1978, în Argentina, după primele două partide ale Italiei toți erau entuziasmați: aceștia vor fi noii campioni mondiali. A fost suficientă o singură înfrângere, ca să clacheze. Bearzot și-a învățat lecția și a pregătit echipa, ca să ajungă în vârf de formă în partidele decisive. Paolo Rossi a câștigat titlul de golgheter al competiției. Italienii au trecut de argentinieni, cu Maradona în primul ''11'' (a fost eliminat în acest meci[2]) și apoi de Brazilia lui Falcao și a celui supranumit Doctorul...

- Socrates. – Desigur. Brazilia avea o echipă bună, dar italienii i-au învins pe toți, iar în finală au câștigat în disputa cu germanii. E un exemplu pentru felul în care evaluează jurnaliștii. Nu trebuie să te grăbești – așteaptă, suferă. Apropos, în 1982 Uniunea Sovietică a avut o echipă valoroasă.

Pe 31 ianuarie s-au împlinit 50 de ani de la prima dumneavoastră transmisiune a partidei de hochei SKA - ȚSKA, în tandem cu Nikolai Ozerov. Cum a fost? – O luăm pe rând. Pe 1 noiembrie am dat probe de comentator al sportului rege trei pretendenți: câte 10 minute fiecare. Am fost repartizat după Valera Nikitenko, actor al teatrului de comedie, îmi pun căștile, mă așez. În acele momente Tolia Zincenko execută o lovitură liberă de la cca 30 de metri. Ninge, apoi apare soarele. Iar portarul Goghia scapă mingea alunecoasă în poartă. Spun pe post: ''Era inevitabil. Balonul s-a rostogolit ca o bucată de săpun''. Și fraza respectivă a atras atenția comisiei! Filippov, președintele acesteia, a fost pe fază: ''Omul este înzestrat cu darul vorbirii, caută metafora''. După o perioadă de timp mă trezesc chemat la secția de cadre: ''Veniți repede, v-a chemat președintele''. Pe 13 decembrie am fost angajat în cadrul comitetului de televiziune și radiodifuzune. Am rugat de la bun început să răspund de Moscova – să văd, cum trudesc colegii. Am activat o săptămână în preajma sportivilor și comentatorilor consacrați. Am fost un norocos. Am absorbit ca-ntr-un burete tot ce-am văzut și auzit.

Ozerov vorbea o limbă rusă impecabilă, avea școala MHAT, era maestru emerit al sportului. Nina Eromina, Anna Dmitrieva, Evghenii Maiorov – toți erau maeștri emeriți ai sportului. Alexandr Ivanițki, redactorul principal, era campion olimpic. Mai erau și alți comentatori din aceeași categorie. În cadrul acestei redacții nu se punea problema dobândirii competențelor și a cunoștințelor sportive. Am văzut, cum trudeau la microfon. Campionul improvizațiilor era Naum Dâmarski. Cunoștințele din lumea sportului, arta de a avea o intonație a la Ozerov sau a celorlalți m-au determinat să mă gândesc la modul cel mai serios cât de dificilă e această profesie.

Să ne întoarcem la primul meci comentat. Pe 31 ianuarie la Leningrad vine Ozerov pentru a comenta meciul SKA - ȚSKA. Suntem în 1974. De ce să mai trimiți un alt comentator moscovit, dacă există unul de acolo? În acea perioadă ȚSKA era considerată naționala Uniunii. Avea în componența sa numai staruri. Tarasov era antrenorul lor. Înainte de meci, s-a format un rând fără de sfârșit. Toată noaptea suporterii s-au adunat în fata caselor de bilete, au aprins focuri de tabără. L-am întâmpinat la gară pe Ozerov, l-am invitat la mine acasă. Seara am mers la partida de pe ''Iubileinâi''. După încheierea primei reprize acesta a anunțat în direct: Închei relatarea primei reprize, celelalte două vor fi comentate de Ghennadii Orlov, un comentator tânăr și talentat. Eu o să mă duc la ''Farul''.

- Și cum a fost premiera? – O nebuloasă. ȚSKA a repurtat victoria, dar mi-a rămas în minte altceva: toți tehnicienii mișunau în jurul cabinei mele și trăgeau cu coada ochiului. Se zvonea, că li se comunicase de la Moscova despre o defecțiune de sunet, ca și cum cineva și-ar fi epuizat bateriile. Le răspund: ''Probabil, eu le-am consumat, din instinct. Doar sunt fotbalist!'' Mai am și acum momente când picioarele nu pot sta locului. Însă evoluția mea la microfon a fost apreciată de cei din Moscova. Apoi am fost pus la înaintare. Am comentat chiar și înot.

- Cum ați ajuns până acolo? – M-au convins! Arkadi Falkovici Ratner era redactorul adjunct al transmisiunii. El mi-a propus să mă pun la punct cu înotul în ideea de a comenta Jocurile Olimpice. În acea perioadă erau mulți înotători din Leningrad. Prima mea transmisiune a fost realizată de la partida URSS – RDG din bazinul SKA, de pe Strada Lituaniană. Est-germanii aveau o națională fantastică. Femeile semănau cu bărbații. Cine a văzut atunci, nu a uitat, cu siguranță. Era în plină desfășurare lupta nebună împotriva dopajului. Existau laboratoare secrete. Nu pot să afirm că ai noștri erau străini de situație.

- Erau străini? După Olimpiada de la Moscova mulți au fost premiați cu medalii și tot felul de distincții, inclusiv subsemnatul, pentru transmisiunile efectuate. Citesc lista cu premianții: Rogozkin, directorul de la NII[3], ''pentru producerea de biscuiți destinați sportului''. Firește că RDG și URSS au fabricat așa ceva, n-ai cum să nu recunoști. Și azi produc! Sportivii, antrenorii, din păcate, recurg la asemenea metode. Reprezentativa RDG-ului i-a învins pe toți și, surprinzător, în final, naționala URSS-ului triumfă, după numărul de medalii. Antrenorul principal Vaițehovski, tatăl campioanei olimpice și al renumitei jurnaliste Elena Vaițehovskaia, văzându-mă, a exclamat: ''Ghennadii, ți-a surâs zeița Fortuna, ești un norocos!'' De atunci, mai exact, din 1978, rezultatele înotătorilor noștri au fost de valoare mondială. Am comentat înot până în 1986.

- Prima Olimpiadă pe care ați comentat-o a fost cea de la Montreal? – Da. Cea din 1976. De altfel, am ajuns în Canada, pe cont propriu, în calitate de jurnalist de presă scrisă. Ca fost jucător, am fost rugat să relatez partidele de handbal și volei. Handbalistele au participat pentru prima oară în cadrul Jocurilor Olimpice. Și ambele noastre naționale de handbal au ajuns campioane, vă imaginați ce bucurie ne-au adus? La volei: feminin – aur, la masculin – argint. Am avut șansa de a comenta aceste victorii superbe».

(www.sport.rambler.ru: Interviu cu Ghennadii Orlov: Zenit, URSS, Ucraina, Lobanovski, Sadârin, Brodski, Ozerov, Match TV, Fragmentul Cum am ajuns comentator, 2.03.2024)

3. Zenit Sankt-Petersburg – AEK Atena, 4-2, 2010, «NTV»: Ghennadii Orlov

«Luković…! Luković…! Șut…! Lazović…! Acesta din urmă lovește balonul cu stângul, de fapt, cu călcâiul și, mai mult, îl lobează, înscriind pentru a doua oară în partida de azi. Primul gol l-a marcat de la punctul cu var, iar, acum, din acțiune. Cei doi au gândit faza ca niște șahiști: au căutat veriga slabă pentru a străpunge apărarea adversă, încercând să pătrundă pe flancuri și reușind să-l cucerească pe cel stâng».

(Ghennadii Orlov, «NTV», Europa League, Faza Grupelor (Grupa G), Etapa a II-a, Zenit Sankt Petersburg – AEK Atena, 4-2, 2010)

- «Pleiada sovietică» și post-sovietică de comentatori sportivi – jonglând la microfon

«Spectatorii ședeau nerăbdători pe treptele semicirculare ce se lărgeau tot mai mult. Ședeau în pozițiile clasice ale spectatorilor din amfiteatre. ''Așa au șezut, probabil, și în teatrul lui Aristofan și pe băncile Coliseului'' – își nota în carnețelul său Karasik. Evgheni Kar avea sarcina de a transmite astăzi la radio fazele meciului de la stadion. Microfonul fusese cuplat și crainicul anunțase că urmează transmisia reporterului Evgheni Kar».

(Lev Kassil)

«Îl chema Vadim Siniavski. Cine nu l-a ascultat, are o vagă imagine despre arta reportajului sportiv. L-au imitat, l-au urmat Nikolai Ozerov, Kotă Maharadze, Vladimir Pereturin, Vladimir Maslacenko, fiecare având propria sa manieră de a comenta, însă, pentru reprezentanţii generaţiei actuale, stilul lasă tot mai mult de dorit. Imensitatea de informaţii (de neoprit, nu-i aşa?) îi transformă, de multe ori, doar în nişte povestitori sportivi şi, mai rar, recenzenţi. E de apreciat că-n lumea fotbalului ajung tot mai mulţi jurnalişti, e însă trist, că nu se deosebesc unii de alţii. Aş dori să vă reamintesc că profesia lor e individuală, nu lasă loc de asemănări (o confirmă, prin stilul lor, Viktor Gusev, Alexandr Elaghin, Vasilii Utkin)».

(Alexandr Kiknadze)

«Atenție! Atenție! Vorbește Moscova! Ne aflăm la microfon pe stadionul Dinamo…!»

«La minge se află aripa stângă Bobriov. Trebuie să şuteze! Bobior!... Şut!..»

(Vadim Sviatoslavovici Siniavski)

«Imposibil de parat! Leonhardsen a trimis o ''bombă'' sub transversală! 4–0! 4-0! Ne aflăm în minutul 87. Măcel!...»

(Alexandr Elaghin)

«Curând vor relua atacurile. Mai sunt însă doar 20 de minute. Cine ar fi crezut? – după, celebrul, de pe acum “şase de o” al lui Maharadze, la al şaselea gol al lui Lobanovski în poarta lui Disztl?...»

(Ioan Chirilă)

Volumul «Corifeii reportajului sportiv din spațiul ex-sovietic» reprezintă o incursiune în lumea comentatorilor de elită, limitându-se la doi parametri analizați: eul artistic și eul actoricesc în cadrul transmisiunilor fotbalistice din fosta Uniune Sovietică.

În carte, trecând peste subiectivismul inerent şi privind retrospectiv, comunicăm despre cultura sportului cu balonul rotund din fosta URSS, dar și din spațiul post-sovietic, mai ales, rus, prin intermediul comentariilor corifeilor reportajului sportiv, avându-i în vedere, ca modele oratorice, pe Vadim Sviatoslavovici Siniavski, Nikolai Nikolaevici Ozerov, Konstantin (Kotă) Ivanovici Maharadze, Vladimir Nikitovici Maslacenko sau ca reprezentanți de seamă ai acestei profesii nobile, pe Viktor Gusev, Vasilii Utkin, Alexandr Elaghin, Ghennadii Orlov, stilul acestora şi al nenumăraţilor reporteri de sport rămânând în memoria afectivă a suporterilor, pasionaţi de «intrigantul adorat» sau «arta de a fenta… adorată în fotbal» (Alexandr Kiknadze).

Comentatorii-artiști sau comentatorii-actori ori cei înzestrați cu darul artisticității din spațiul cercetat sunt prezentați din trei unghiuri de vedere: o scurtă descriere a personalității acestora, din perspectivă jurnalistică sau filologică, o privire de ansamblu, pornind de la fragmentele traduse de subsemnatul din cărțile scrise de emblematicii maeștri ai microfonului, din interviurile date de respectivii jurnaliști sportivi, plus relatări din amintirile colegilor de breaslă sau ale scriitorilor și succinte decriptări, tălmăcite de autor, din meciuri antologice comentate de corifeii reportajului sportiv.

În fosta Uniune Sovietică am remarcat în cadrul jurnalismului sportiv o serie de nume emblematice: Vadim Sviatoslavovici Siniavski, cu vocea sa uşor răguşită, cu muzicalitatea şi rapiditatea transmisiilor sale, ajunse, peste ani, la un înalt nivel artistic («Dar, în poarta noastră se află Iaşin!… Iaşin reuşeşte, printr-un plonjon acrobatic, să trimită în corner!»), Nikolai Nikolaevici Ozerov, cu înflăcărarea şi artistismul său inimitabil («Belanov se apropie de balon! Şut! Bară!... Da! E un excelent executant de penalty-uri, dar, de data asta, a avut ghinion!»), Kotă Maharadze, cu accentul specific georgienilor, dar şi cu tehnica respiraţiei caracteristică actorilor experimentaţi, plus trăirea emoţională din timpul transmisiilor («Fluier final! Riccardo Lattanzi consfinţeşte faptul că dinamoviştii din Tbilisi, în 1981, au cucerit Cupa Cupelor! O mare victorie a fotbaliştilor georgieni! O mare victorie a fotbalului sovietic! E a patra mare victorie a fotbalului nostru, de-a lungul istoriei sale!»), Vladimir Nikitovici Maslacenko, cu trăirea interioară a unui fost portar al lui «Spartak» Moscova, care, în direct, se transforma în jucător şi suporter («Savicev, du-te şi înscrie, te implor! Goool! Goool! Goool! Goool! Goool!), Viktor Gusev, cu fraze simple, dar meşteşugite şi cu formulări care ţin de limbajul jurnaliştilor cu ştate vechi («Şut!.. Goool! Gool! Egor Titov...!»), Vasilii Utkin, cel mai bun, «după pleiada sovietică» («Centrare excelentă…! Dispută acerbă pentru balon…! Și…! Da! Iată-l! Golul! Gooolul! Autorul lui este Pontus Wernbloom! Pontus Wernbloom! Mulțu'! Bravooo!!! Bravo, ȚSKA!»), Alexandr Elaghin, cu o voce ce ne amintește de Siniavski și cu jocuri de cuvinte ce țin de arta actoricească («Gorşkov i-a pasat ideal lui Medvedev în prima repriză! Daca Medvedev ar fi înscris atunci! Dacă nu ar fi încetinit ritmul de joc! Dacă! Dacă ar fi...! Fotbalul nu acceptă modul condiţional-optativ! Dacă şi cu parcă...! Chiar aşa!») și, nu în ultimul rând, matusalemicul Ghennadii Orlov, comentatorul echipei de pe Neva («Cassierra a câștigat duelul, i-a pasat lui Luciano, care a accelerat și… Zenit a deschis scorul! 1-0!»).

În penultimul capitol am tălmăcit din literatura rusă cu tematică sportivă două texte: unul aparținând lui Alexandr Kiknadze despre dribleurii din spaţiul ex-sovietic şi altul despre Lev Iaşin («Mai târziu, Eusebio le-a spus jurnaliştilor: „Iaşin e un portar extraordinar, cel mai bun din secolul nostru”!»), inclus de Vladimir Malov între cei mai buni 100 de fotbalişti din întreaga lume.

Ultimul capitol conține fragmente din creațiile literare ale unor scriitori sovietici și din emigrația rusă (Lev Kassil și Vladimir Nabokov), ce au abordat tema sportului și a jurnalisticii sportive, cartea conţinând, de asemenea, un epilog şi bibliografie.

(Corifeii reportajului sportiv din spațiul ex-sovietic. Eul artistic și eul actoricesc în cadrul transmisiunilor fotbalistice, Iași: Institutul European, 2025. – 272p. - ISBN: 978-606-24-0419-2)

[1] În lima rusă огонь înseamnă foc

[2] Maradona a fost eliminat în meciul Argentina - Brazilia, nu în disputa Squadrei Azzurra cu Argentina! (N.B. Remarca noastră)

[3] NII – rus.: Научно-Исследовательский Институт (НИИ) – rom.: Institutul de Știință și Cercetare