14. Particularităţile lexicale, gramaticale şi stilistice ale pronumelor din limbile slave contemporane

Abstract: În limbile slave contemporane pronumele ca parte de vorbire se caracterizează prin unele particularităţi specifice: în primul rând, clasificarea lexicală rămâne cea mai cunoscută; în al doilea rând, din punct de vedere gramatical această parte de vorbire are multe în comun cu celelalte nume, dar se deosebeşte de acestea, dacă o analizăm doar după criteriul semantic; în al treilea rând, stilistica pronumelor se evidenţiază prin câteva trăsături.

Cuvinte cheie: pronume, particularităţi, limbi slave contemporane

Ca parte de vorbire, în limbile slave contemporane, ca şi-n celelalte grupe de limbi indo-europene, pronumele se caracterizează prin unele particularităţi semantice, derivative, morfologice, sintactice şi chiar stilistice.

Definiţiile date pronumelui, pornind de la criteriul semantic, se bazează pe două caracteristici:

1. Pronumele indică fiinţe, obiecte, trăsături ale obiectelor şi chiar cantităţi, dar nu le denumesc.

2. Pronumele au un caracter abstract şi general, înlocuind cuvinte cu sens lexical concret[1].

Clasificarea semantică a pronumelor este cea mai răspândită în gramaticile tradiţionale din limbile slave contemporane[2]. Având în vedere acest criteriu, vom întâlni în limbile slave următoarele nouă clase de pronume:

1. Pronumele personale: rus.: я, ты, он, она, оно, мы, вы, они; ucr.: я, ти, вiн, вона, воно, ми, ви, вони; ceh.: já, ty, on, ona, ono, mу, vy, oni, ony, ona; pol.: ja, ty, on, ona, ono, my, wy, oni, one; bulg.: аз, ти, той, тя, то, ние, вие, те; mac.: jac, ти, той, таа, тоа, ние, вие, тие.

2. Pronumele reflexiv: rus.: себя; ucr.: себе; ceh.: sebe, se; pol.: siebe, sie; bulg.: себе / себ, се.

3. Pronumele posesive: rus.: мой, твой, свой, наш, ваш, его, её, их; bel.: мой, твой, свой, наш, ваш, яго / ягоны, яе, iх, iхнi; ceh.: můj, tvůj, svůj, náš, váš, jeho, její, jejich; pol.: moj, twoj, swoj, nasz, wasz, jego, jej, ich; bulg.: мой, твой, наш, ваш, негов, неин, негов, техен.

4. Pronumele demonstrative: rus.: этот – тот; ucr.: цей – той; bel.: гэты – той; ceh.: ten / tento – onen; pol.: ten – tamten / ow; bulg.: този – онзи.

5-6. Pronumele relative şi interogative: rus.: кто, что, какой, который, чей; ucr.: хто, що, який, котрий, чий; ceh.: kdo, co, jaký, který, čí; pol.: kto, co, jaki, ktory, ci; bulg.: кой / който, що, какъв / какъвто, чий / чийто.

7. Pronumele nehotărâte: rus.: кто-то, кто-нибудь, кто-либо, кое-кто, какой-то, некто, нечто; ucr.: хтось, щось, хто-небудь, будь-який, абищо, деякий; ceh.: někdo, něco, nějaký, některý, něcí, kdokolí(v), cokoli(v), kdosi, cosi, jakýsi, ledakdo, ledaco; bulg.: някой, нещо, някакъв, нечий.

8. Pronumele negative: rus.: никто, ничто, никакой, ничей; ucr.: нiхто, нiщо, нiякий, нiчий; ceh.: nikdo, nic, nijaký, žádný, nicí; bulg.: никой, нищо, никакъв, ничий.

9. Pronumele determinative: rus.: каждый, сам, самый, весь, всякий; ucr.: кожний, сам, самий, весь, всякий, iнший; ceh.: každý, sám, samotný, všechen, všecek, veškerý; bulg.: всеки, сам / самси, все, цял.

Pe teren paremiologic pronumele este o apariţie sporadică, aproape episodică, deoarece, prin trimiterea sa atât de directă la performerul unei acţiuni oarecare, el contravine caracterului generalizator al proverbelor. Destul de productive sunt însă proverbele în care apare pronumele кто, cf. rus.: «Кто больше знает, тот меньше спит»[3].

Din punct de vedere derivativ pronumele posedă un sistem bogat de forme. Unele pronume contribuie doar la formarea unor noi forme gramaticale în timp ce altele ajută la formarea unor cuvinte noi[4]. Astfel, cu ajutorul unor clase de pronume s-au format în limbile slave alte părţi de vorbire, cf. adverbele în rus.: сегодня, здесь, везде, сейчас, там, сюда; ucr.: сьогоднi; ceh.: dnes, sem. Uneori pronumele se folosesc pentru formarea unor noi forme gramaticale. De exemplu, formele lungi ale adjectivelor în limbile slave s-au format încă din slava comună de la cele scurte prin alipirea de acestea din urmă a pronumelor demonstrative *jь, *ja, *je, la nominativ, iar la cazurile oblice, sub influenţa pronumelor demonstrative тъ, та, то: rus.: новый; ucr.: новий; ceh., slv.: nový; pol.: nowy; bulg., scr.: нов. Pronumele demonstrative din slava comună au contribuit la formarea în limbile slave nu numai a altor pronume demonstrative, ci şi a pronumelor personale de persoana a III-a. Spre exemplu, din pronumele demonstrative oнъ, она, оно în unele limbi slave s-au format pronumele personale de persoana a III-a: rus.: oн, она, оно; ucr.: вiн, вона, воно; ceh., pol.: on, ona, ono.

Din punct de vedere morfologic pronumele constituie o parte de vorbire foarte eterogenă[5], deoarece în toate limbile indo-europene are o flexiune specifică .

Analiza comparativă a pronumelor ne duce la concluzia că nu există aceleaşi categorii gramaticale la toate clasele de pronume. Genul nu poate fi identificat la pronumele personale de pers. I şi a II-a. Formele cazuale se caracterizează prin supletivism, fenomen moştenit din slava comună şi cunoscut tuturor limbilor indo-europene: cf. lat. ego – me – mihi – nos. În cadrul categoriei numărului în limba rusă, ca şi-n majoritatea celorlalte limbi slave, a dispărut dualul. Totuşi, unele forme de dual se mai păstrează în slovenă şi luzaciană (v.,de ex., formele din luzaciană: wonaj şi wonej sau formele din slovenă: mîdva, vîdva).

Având în vedere principiul gramatical, putem clasifica pronumele în:

1. Pronume-substantive – au un sens general şi indică obiecte. Pronumele substantive se declină.

Trăsăturile declinării acestor pronume:

a. Supletivismul formelor cazuale: rus.: я – меня – мы – нас; ceh.: já – mne – my – nás;

Pronumele personale se caracterizează în toate limbile slave prin supletivism, o trăsătură specifică limbilor indo-europene. Spre exemplificare, vom oferi formele pronumelor personale de pers. a II-a, sg. şi pl., atât la nominativ cât şi la celelalte cazuri oblice, în unele limbi slave: rusă, ucraineană (limbi slave de est), limba cehă (limbă slavă de vest) şi limba bulgară (limbă slavă de sud): rus.: N.: ты, вы; G.: тебя, вас; D.: тебе, вам; Ac.: тебя, вас; I.: тобой / тобою, вами; P.: (о) тебе, (о) вас; ucr.: N.: ти, ви; G.: тебе, вас; D.: тобi, вам; Ac.: тебe, вас; I.: тобою, вами; P.: тобi, вас; ceh.: N.: ty, vy; G.: tebe, tě, vás; D.: tobě, ti, vám; Ac.: tebe, tě, vás; I.: tebou, vámi; L.: tobě, vás; V.: ty, vy; bulg.: N.: ти, вие; D.: (на) тебе, му, (на) вас, ви; Ac.: тебе, те; вас, ви.

b. Prezenţa la pronumele on, ona, ono la cazurile oblice a două tipuri de forme pronominale: fără prepoziţii şi cu prepoziţii (la formele pronominale cu prepoziţii apare la începutul pronumelui un n-: cf. rus.: его – у него; ceh.: jeho – od něho);

с. Absenţa cazurilor oblice la unele pronume (cf. rus.: некто, нечто) şi a nominativului la altele: cf. rus.: себя; ucr.: себе; ceh.: sebe; pol.: siebie; bulg.: себе. În plus, pronumele reflexive în limbile slave este lipsit şi de categoriile numărului şi a genului.

2. Pronume-adjective – au, şi ele, un sens general şi indică calitatea (însuşirea) obiectului: rus.: мой, какой, этот, каждый, самый, весь, какой-нибудь; ceh.: můj, jaký, ten, každý, samotný, všechen. Majoritatea pronumelor adjective se declină după modelul adjectivelor.

3. Pronume-numerale – au, de asemenea, un sens general şi indică cantitatea obiectelor: rus.: сколько, столько, несколько. O serie de lingvişti consideră aceste pronume ca fiind numerale.

4. Pronume-adverbe – şi-au pierdut valoarea lor morfologică: rus.: здесь < *сь + де + сь; там < *та + мъ; тогда < * тъ+ гда; ceh.: zde, tam, tady, sem[6].

Luând în considerare principiul gramatical, pronumele-adjective şi pronumele-numerale coincid cu părţile de vorbire corespunzătoare. De aceea unii lingvişti le consideră adjective sau numerale[7], dar, din punct de vedere semantic ele au un caracter abstract şi general şi, pe bună dreptate, sunt incluse în cadrul pronumelor. Alţi lingvişti acceptă drept pronume ca parte de vorbire doar pronumele-substantive sau pronumele personale, deoarece şi din punct de vedere morfologic nu se aseamănă cu substantivele, având o flexiune distinctă[8]. Din punctul nostru de vedere doar pronumele-adverbe şi-au pierdut parţial de-a lungul timpului caracterul abstract şi general specific pronumelor şi au devenit adverbe.

Criteriul sintactic ne ajută să observăm сe rol poate îndeplini pronumele în propoziţie şi frază. Acelaşi criteriu ne oferă posibilitatea să descoperim ce părţi de vorbire înlocuieşte pronumele. În cadrul frazei pronumele introduce o subordonată şi devine cuvânt conjuncţional.

Din punct de vedere stilistic pronumele se caracterizează prin câteva particularităţi:

1. Transpoziţia formelor: cf. rus.: Как мы сегодня чувствуем себя? (Сum ne simţim azi?).

2. Întrebuinţarea deictică şi anaforică a pronumelor. Pronumele personale de persoana I şi a II-a se folosesc, de obicei, cu sens deictic, fiindcă ele indică o persoană, în timp ce pronumele personale de persoana a III-a se folosesc, adeseori, cu sens anaforic.

În sistemele limbilor slave contemporane se pot întâlni şi alte particularităţi. Spre exemplu, nu toţi lingviştii consideră pronumele o parte de vorbire distinctă. K.I. Maitinskaia afirmă că în definirea părţilor de vorbire, în majoritatea cazurilor, trebuie ţinut cont atât de particularităţile lexicale, cât şi de cele gramaticale[9]. Mulţi cercetători pun pe primul plan criteriul semantic, în timp ce alţii pe cel gramatical. Din punct de vedere gramatical e uşor de sesizat că pronumele din limbile indo-europene se apropie de substantive, adjective şi chiar numerale, dar se deosebesc foarte mult de acestea dacă le analizăm pornind de la criteriul semantic. Cu toate acestea, slavişti precum A.A. Potebnia, analizând pronumele doar din punct de vedere gramatical, neagă existenţa acestei părţi de vorbire şi o includ ca o grupă de «cuvinte demonstrative» în cadrul substantivelor, adjectivelor şi numeralelor[10]. Marele lingvist rus V.V. Vinogradov vorbeşte despre unele «urme gramaticale» ale pronumelui ca parte de vorbire de sine stătătoare[11].

Concluzionând, având în vedere particularităţile mai sus analizate, pronumele în limbile slave contemporane reprezintă o parte de vorbire de sine stătătoare, dar care mai prezintă probleme pentru cercetători.

Note:

1. V. (4), p. 183.

2. Cf. Gramaticile diferitelor limbi slave contemporane, de ex.: (12), pp. 284-301.

3. V. (3), pp. 114-116.

4. V. (17), pp. 264-265.

5. (18), p. 370.

6. V. (13), 138-139.

7. V. (1).

8. (17), p. 265.

9. V. (10).

10. V. (11).

11. (17). 264-265.

Bibliografie:

1. Avanesov R.I., Sidorov V.N. – Očerk grammatiki russkogo literaturnogo jazyka. – M.: Učpedgiz, 1945.

2. Bondarko А.V. – Тeorija morfologičeskich kategorij. – Моskva: Nauka, 1976.

3. Danilov I. - Paremiologia rusă din perspectivă comunicativă, lingvistică şi stilistică, Editura Sirius, Veliko Tîrnovo, 1995.

4. I. Evseev I. (coordonator) - Limba rusă contemporană, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1982.

5. Istrate P. - Sistema mestoimenij v sovremennych slavianskich jazykach. Sopostavitel’nyj analiz, Saarbrucken (Germania): LAP LAMBERT Academic Publishing, 2012.

6. Karolak S., Wasilewska D. - Jezyk polski (Podrzecznik), Moskva-Sankt-Peterburg, 2001.

7. Kondrašov N.A. - Slavjanskie jazyki, Moskva, 1962.

8. Lomt’ev T.M. - Sravnitel’no-istoriceskaja grammatica vostočino-slavjanskich jazykov (Morfologija), Moskva, 1961.

9. Lozbă M. - Sopostavitel’no-tipologiceskij analiz vozvratnych i pritjažatel’nych mestoimenij, Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al.I. Cuza», serie nouă, secţia III, e, Lingvistică, Tomul XX, 1974.

10. Majtinskaja K.I. - Mestoimenija v jazykach raznych sistem, Izd-vo Nauka, Moskva, 1969.

11. Potebnia A.A. - Iz zapisok po russkoj grammatike, Izd-vo Učpedgiz, Moskva, 1958.

12. Příruční mluvnice češtiny. Kolektiv autorů Masarykovy univerzity v Brné. – Brno: Nakladatelství Lidové noviny, 1995.

13. Russkij jazyk. Enciklopedija / pod. red. F.I. Filina. – М.: Sovetskaja enciklopedija, 1979.

14. Simenschy Th., Ivănescu G. - Gramatica comparată a limbilor indo-europene, Bucuresti, 1981.

15. Širokova A:A. - Českij jazyk, Moskva, 1961.

16. Teorija grammatiki: leksiko-grammaticeskie klassy i razrjady slov, glavnyj redaktor F.M. Berezin, Izd-vo Akademii Nauk SSSR, Moskva, 1990.

17. Vinogradov V.V. - Russkij jazyk (Grammaticeskoe učenie o slove), 4-e izdanie, Izd-vo Russkij jazyk, Moskva, 2001.

18. Vraciu A. - Lingvistică generală şi comparată, Bucureşti, 1980.

19. Žereva M., T. Todorova T. - Bălgarski ezik za bălgari i cuzdenci, Izd-vo Tilia, Sofija, 1998.

20. Žlutenko J., Karpilovskaja E.A., Jarmak V.I. - Izuciaem ukrainskij jazyk (Samoucitel’), Kiev, 1996.

(Universul Ştiinţelor, Simpozionul Internaţional, 8.09.2012, Ediţia a 3-a, Iaşi, 2012, P. 279-283. – ISSN: 2285-8407)